IMAGO, de Ludmila Ulitkaia, ed. Humanitas Fiction, 2016

 

Pe măsură ce avansezi în lectura romanului-fluviu al Ludmilei Ulițkaia, conştientizezi recuperarea unei falii a trecutului recent, peste care altădată treceai fără a o sesiza. Dintr-o dată, un vid din conținutul istoriei apropiate începe să capete conținut. Se face cumva lumină peste un tabu istoric: mersul societății ruse din ultimele cinci decenii ale secolului XX şi până la începutul secolului prezent.
   Dar de ce ai citi un roman rus de peste 500 de pagini care se mişcă în plin comunism şi a cărui miză o constituie viețile rectilinii ale unor oameni despre care presimți de la bun început că vor sfârşi prost?
     Dincolo de toate, suntem în Moscova anului 1953. Stalin moare, în cele din urmă oficial, cu adevărat, făcând loc în casele oamenilor unei bucurii tainice, ascunse şi extrem de fragile.
Încep deceniile post-staliniste în care alți stalini se vor succede la cârma lumii, aceleaşi lumi pe care Ludmila Ulițkaia o urmăreşte în profunzimile ei. Aşa se construieşte un roman al copilăriei furate, al familiei ruseşti, un roman al disidenței culturale şi al supraviețuirii.

   În Rusia moscovită de după moartea lui Stalin, se citeşte mult, dar mai ales, se citeşte clandestin. Există o adevărată rețea de copiere, distribuție, vânzare şi lectură a cărților interzise, a celor anti-sovietice. Cele mai periculoase, pentru care merită să-ți dai viața, sunt cărțile Gulagului. Cele mai râvnite, sunt cele ale libertații asumate.
   Nu mai puțin important este faptul că ruşii de după Stalin se întorc la clasicii literaturii lor. Există un adevărat cult pentru scriitorii din trecut, cu excepția, mai mult sau mai puțin întâmplătoare, a unuia singur: Dostoievski. Nu este amintit nicăieri, fiind ignorat total, ca şi cum coşmarul comunist l-ar fi şters definitiv din conştiințele oamenilor.

   Vei descoperi în Imago un bogat conținut pictural, pentru că romanul abundă în tablouri bine încarnate în lumesc, tablouri a căror permanentă mişcare alcătuieşte mozaicul multicolor al vieții din Rusia comunistă.
   Apoi, orice cărare vei urma în roman, descoperi acele alei secundare care devin treptat rute principale, descoperi oameni care întâlnesc alți oameni, trecându-şi unii altora ştafeta prim-planului vieții.

     Practic, întreaga geografie umană a cărții se compune din personaje aflate într-o continuă interacțiune şi tensiune; unele se întâlnesc pentru prima dată, în timp ce altele se regăsesc ori se ciocnesc reciproc. Cu greu poate fi vorba despre solitudine. Urmărind un personaj descoperi în imediatul existenței sale, un altul, pe celălalt, care ajunge să i se substituie şi să primească atât de spontan atributele majore ale acțiunii.
   Surprinzător sau nu, Imago se desfăşoară în lumina unei morți, lumină pe care de altfel o şi păstrează: moartea tiranului-titan, a creaturii aceleia coborâtă dintr-o specie foarte veche şi ieşită cumva din lumea subpământeană, ei bine, moartea acestui monstru cu o sută de brațe şi o sută de capete (capabil să pătrundă în casele şi-n spaimele fiecăruia) - tocmai moartea lui Stalin, aduce oamenilor lumina şi energia speranței, dorința de a pune capăt pribegiei şi rătăcirii sufleteşti.
   Citind Imago realizezi o dată în plus că este în natura romanului rus ca frumosul să apară tocmai din mijlocul lucrurilor mizerabile şi bolnave. Ori astfel de manifestări ale frumosului se regăsesc pretutindeni în Imago atingând sublimul de fiecare dată când se vorbeşte despre literatură. Din acest punct de vedere, Ulițkaia aduce un imens omagiu cărții: dublul spectacol, al literaturii care salvează oamenii, făcându-i să trăiască şi să se împace cu timpul lor, şi cel al oamenilor care crează literatura, ca cel mai de preț lucru pe care-l pot realiza, ambele imagini reprezintă miezul luminii cu care rămâi după ce traversezi experiența romanului rus.

   Dar orice s-ar crede, Imago nu este un bildungsroman - pentru că undeva, traiectoria personajelor se frânge, asemenea unei rupturi interioare și ireversibile, care face ca evoluția lor să fie dacă nu întreruptă, cel puțin deturnată: în romanului Ludmilei Ulitkaia, copilăriile sunt furate iar maturizările grăbite.