Tăcere (Shusaku Endo)

Tăcere, de S. Endo răscoleşte şi tulbură întregul istoric literar şi spiritual pe care credeai că ai reusit să ți-l aduni de-a lungul existenței. Aproape că nimic nu mai rămâne în picioare: certitudini incendiate, idei clare şi distincte puse sub semnul întrebării, demonul îndoielii eliberat. Desluşeşti repede că Tăcerea lui Endo apartine categoriei asurzitorului.

Apoi, există in povestea aceasta o undă de şoc care porneşte din primele pagini şi se continuă mult după cele din urmă; izvorul ei este o suspendare pur şi simplu a spațio-temporalității universale prin aducerea în chestiune a martiriului creştin. Te întrebi nunaidecât, ce caută problema creştină la un scriitor japonez?

S-ar părea că scrisul, gestul acesta simplu şi fabulos în acelaşi timp, de aşezare a creionului pe hârtie, poate suspenda spațiu şi suprima timpul. Din acest punct de vedere, lectura Tăcerii lui Endo se transpune intr-o experiență a universalului.

Când prin fața ochilor tăi se perind călătorii pe mare, catacombe ale credinței şi ale pământului, lumânări în umbra cărora strălucesc chipuri smerite, ființe iovice ca niste răni deschise aşteptând cu infrigurare primirea Sfintelor Taine, când vezi vorbindu-se despre post şi rugăciune, dar mai ales despre jertă şi Cruce, şi când toate acestea sunt integrate într-o imago christi, atunci înțelegi că te afli într-un univers creştin.

Numai că eşti în Japonia. În Japonia secolului XVII, adică în plină prigoană creştină.

La Nagasaki sunt arşi pe rug 26 de preoți, țărani din sate întregi sunt torturați cu ape fierbinți şi clocotite, apoi crucificați, anual se organizează ritualul instituționalizat al scuipării şi călcării în picioare al icoanelor (ca probă juridică a necredinței), oamenii sărmani se ascund în catacombe aşteptând sosirea preoțiilor de pe continent.

În cele din urmă, pe ascuns şi tainic, preoții sosec.

Descoperă însă un cu totul alt chip al creştinismului, atât de diferit de blocurile de granit ale catedralelor, de măreția şi opulența Vaticanului, de belşugul şi îndestularea de acasă. Pentru că aici, chipul creştinismului se identifică cu niste bieți țărani care muncesc precum vitele şi mor asemenea lor.

Desculți, cu picioarele însângerate, cu gurile lor fără dinți, ca nişte gropi care duhnesc, aşteaptă speriați, în lumina pâlpâitoare a uleiului de peşte, ca tânărul preot să le ofere alinare.

Forța apofatică a istoriei acesteia este de-o greutate covărşitoare. În definitiv, ne aflăm, din nou, în primele secole creştine, la începutul creştinismului.

Cum de a pătruns credința în Hristos în sufletele țaranilor japonezi şi nu numai? Cum a reuşit ideea creştină să-si găsească loc într-o matrice spirituală atât de diferită? Ce sperau aceşti tineri preoți plecați din Europa că vor reuşi să întemeieze la capătul lumii?

Sunt întrebări care-şi găsesc cu uşurința răspunsul în carte. Dar mai sunt altele la care e imposibil de răspuns.

Problema suferinței, a cumplitei suferințe din lume şi a pasivității divine dinaintea ei. O spusese încă şi Karamazov: de ce tace Dumnezeu când un copil e omorât de câini? Ce face El când oamenii sunt călcați în picioare, bătuți, schingiuiți şi omorâți pentru El? Ce fel de Dumnezeu este acesta, impasibil şi orb la plânsul şi țipătul lor? Există oare El? De ce tace?

Trecuseră 25 de ani de la începutul persecuțiilor şi Dumnezeu continua să tacă. Niciun gest, niciun semn, nicio minune. În schimb, oameni sărmani peste care cad chinuri şi mai mari.

Citind Tăcerea lui Endo, care în definitiv este tăcerea lui Dumnezeu, îți reaminteşti că această religie nu înseamnă numai colinde, cozonac sau ouă roşii, ci şi o necuprinsă taină a suferinței. Iar mai apoi, desluşeşti cumva că Hristos de fapt, nu tace, ci suferă împreună.

Shusaku Endo, Tăcere, ed. Polirom, Iași, 2014

 

Join the Conversation

Will not be published.