Antisemitismul nu a fost inventat de naziști și nici nu a murit în Mai 1945. De altfel, e plină Europa de antisemitism în primele săptămâni și luni după eliberarea lagărelor și sfârșitul Războiului. E din nou Primăvară în orașele Europei, a fost întotdeauna, mereu a existat o stradă, un trotuar, o grădină cu flori, parfumul lor, zgomotul oamenilor, chiar și atunci când focurile de la Auschwitz ardeau neîncetat și pretutindeni se simțea miasma trupurilor arse.

Dar acum suntem în cea dintâi Primăvară de după. Șiruri de ființe cenușii, infirme, cavernoase, fără încălțări, sfâșiate de foame și de groază se târăsc cum pot pe străzile Poloniei, din Germania și până în Austria…e ciudat cum ochii iviți pe margine, în ferestre și în pragurile caselor, privesc cu aceeași dușmănie, cu silă și dispreț. Privesc ca și cum gunoaiele le-ar fi invadat dintr-odată piețele. Ochi care se închid, guri care scuipă. Supraviețuitorii de la Auschwitz, de la Birkenau, de la Gunskirchen sau Mauthausen, în cârje și cărucioare, au ieșit din iad pentru a deveni acum coșmarul celorlalți. Nu-i nicio bucurie în această eliberare pe străzile marilor orașe. Din contră, libertatea înseamnă răni, păduchi, tifos, ochi stinși, ochi acuzatori și pericoul…mereu pericolul acela straniu de a înghiți hrana, tipul și cantitatea greșită de mâncare. Mărgelele multicolore de ciocolată (M&M) ale soldaților americani fac de-a dreptul minuni, zahărul acela colorat se transformă în pâlpâiri de inimi, salvează vieți

Auschwitz și meschina lui lozincă a muncii eliberatoare. Auschwitz – locul acela în care trebuie să supraviețuiești azi pentru a spera la libertate mâine. Auschwitz – locul unde unei tinere gravide i se leagă picioarele, lipite, chiar în clipele dinaintea nașterii. Auschwitz – unde oamenii înnebuniți de foame se hrănesc din carnea unui mort. Auschwitz – locul subumanului și al adaptării la grotescul inimaginabil. În fine, Auschwitz, locul deasupra căruia păsările n-au mai zburat niciodată.

Alegerea (ed.Pandora M, București, 2020) este povestea vieții lui Edith Eva Eger. Edith Eva Eger este astăzi doctor terapeut și profesor universitar în San Diego, California. A lucrat și continuă să lucreze cu Forțele Armate și Navale ale Armatei Americane în tratarea soldaților suferind de șoc post-trauamatic.

În 1944 este mezina unei familii evreiești de maghiari care trăiesc în orașul Kassa-noul Kosice. Tatăl este cel mai renumit croitor al urbei, iar ea este balerină. Se pregătește pentru a reprezenta țara la Jocurile Olimpice. Din cauza războiului competiția s-a anulat în acel an, iar Edith este deportată la 16 ani împreună cu familia la Auschwitz. Îi supraviețuiește lagărului și doctorului Mengele însuși căruia îi dansează la cerere. Părinții mor în prima zi, prin gazare. În 1945, este scoasă dintr-o grămadă de cadavre de soldații americani, iar în 1949 emigrează în Statele Unite.

Aceasta este o poveste din timpul sinuciderii spirituale a Europei, din vremea celei mai mari orori gândite, voite și organizate vreodată în istoria omului. Este o poveste despre anitisemitismul din noi și despre lungul drum al vindecării.

Asemenea oricărei mărturisiri, scopul acestei cărți este eliberarea omului din închisoarea propriei minți. Pentru că orice traumă și orice suferință reprezintă o prăpastie și o piedică permanentă care nu permite vieții să continue, altfel decât cu rest. Suferința, spune dr. Eger, a fost mereu universală. Victimizarea în schimb, este o opțiune, o alegere. Indiferent ce ni s-a întâmplat, putem să ne desprindem oricând de trecut, putem accepta imposibilul, subumanul, alteritatea absolută. Timpul nu vindecă de la sine. Vindecă ceea ce face omul cu timpul.

Ce a făcut Edith Eger cu timpul său de după Auschwitz a fost mai întâi să lase Viața să continue de la sine (când nu mai exista niciun motiv pentru asta) și mai apoi să vindece oameni de răni sufletești inimaginabile.