Copiii de pe Volga (Guzel Iahina)

VOLGA – acest mare fluviu al Timpului, oferindu-i Istoriei, cu atâta generozitate, ambele sale maluri: malul stâng dar și pe cel drept. Alegi și nu alegi în definitiv asupra așezării tale. Cel puțin oamenii Iahinei, oamenii Volgăi, nu vor ști să-ți spună limpede cum și cu ce forțe au ajuns să locuiască pe un mal sau pe altul. Tot ce știu e că Marea Împărăteasă Ecaterina II i-a chemat într-o zi aici; apoi vânturile (grele iarna, amestecate din belșug cu zăpadă și gheață, suple primăvara, respirând umezeală și electricitate celestă, indolente și uscate vara, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie) i-au mânat de-o parte și de alta a apei, e drept, uneori s-au așezat stavilă ei înșiși.

De deasupra Volgăi, survolând curgerea timpului, Istoria a știut să-și aleagă bine malurile. Malul stâng i-a aparținut dintotdeauna. Aici și-a desfășurat întregul arsenal, dezlănțuindu-și în voie, la timpul potrivit, monstruoasa libertate. Malul stâng este malul Țarilor și al celor chemați de Împărăteasă din inima celuilalt Imperiu, este malul primilor coloniști germani (printre ei, fermierul Grimm, morarul Wagner, pastorul Handel, țesătorul Diesel și fierarul Benz) – malul satelor teutone jefuite la început de triburile stepei, cu care au ajuns mai apoi să împartă necuprinsul, dar este în același timp și malul culturii germane, al acelei limbi înalte pe care sătenii se străduiesc să nu o dea uitării și pentru care sunt dispuși să tocmească chiar și un Învățător lunatic, pe Schulmeister-ul Bach.

Întreg malul stâng al Volgăi, mai mult sau mai puțin altoit nemțește, va fi strivit de chipul pocit al bolșevismului. Pe acest mal, Istoria va secera la început de foame 5 milioane de suflete și va lăsa în urmă 1.5 milioane de copii orfani; sub blestemul colectivizării, aceeași Istorie, le va lua oamenilor animalele, iar animalelor puii încă nenăscuți; fără animalele lor și fără ogoare, oamenii vor deveni ne-oameni, umbre ale satelor. Iată cum, pe malul stâng al Volgăi, dărâmat de întristare, urâțit de gunoaie, părăsit și abandonat tumorii roșii, chipurile oamenilor, uscându-se, se vor urâți și ele.

Când credința, școala și comunitatea – rădăcinile acestui pământ, vor fi amputate și smulse cu sălbăticie, atunci malul stâng va fi de mult surpat. Aceasta este povestea lui.

Despre malul drept însă, vom spune că el va decide totul.

Aici se va da adevărata și unica luptă care contează – cea pentru sufletul omului. Aici, sub aceleași vânturi (grele iarna, amestecate din belșug cu zăpadă și gheață, suple primăvara, respirând umezeală și electricitate celestă, indolente și uscate vara, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie) – vor fi sădite și vor crește, ferite de cutremurul Istoriei, blândețea, modestia, mila, dragostea, hărnicia, sacrificiul, taina, dârzenia, așteptarea, tăcerea și frumosul. Cum se topește ceara de la fața focului, la fel piere fiecare înfățișare hâdă de pe aceste hotare. Pentru că malul drept aparține Omului, el nu a fost niciodată al Istoriei.

Să ne întoarcem la apă. Lumea Volgăi nu-i o lume alcătuită din palate și domenii, nu strălucește prin eleganța cristalelor și muzica saloanelor. Nu suntem în mijlocul familiilor regale, ci printre oameni neînsemnați, oameni firești, a căror unică eleganță le este modestia și traiul împăcat. Dar chiar și astfel sau cu atât mai mult, în mijlocul acestor oameni, ridicolul și grotescul dimineții bolșeviste, hâda și blestemata noapte comunistă, vor fi cu atât mai vizibile în goliciunea lor de cadavru.

Felul în care bolșeviștii și mai apoi comuniștii pătrund în lumea aceasta a satelor de pe Volga, rupând garduri, ucigând animale, răsturnând mesele din casele tihnite ale țăranilor știutori de carte, spărgând geamurile Bisericii și Școlii și trăgând cu tractorul statuia din aramă a Împărătesei Rusiei – e ca și cum ai intra cu cizmele din grajd direct pe covorul din camera bună.

Oamenii Guzelei Iahina cunosc încercări de care noi, acum, suntem complet străini. Suferințe trupești și răni sufletești, durere în general, care astăzi ne-ar desfigura. Tot evitând durerea am ajuns să evităm însăși viața. Ori tocmai ea durerea, seva marilor încercări, vibrează în ființa oamenilor de pe malurile Volgăi. Asprimea fluviului se revarsă pe ambele maluri ale sale, întărind acolo unde există moliciune, readucând la viață acolo unde speranță nu mai e.

Sus, deasupra Volgăi, există un om amuțit de durere care plânge fără grai și râde doar cu lacrimi. Înțelepciunea și bunătatea lui – temelia lumii.

Join the Conversation

Will not be published.