Educație europeană (Romain Gary)

Ce faci atunci când destinul e împotriva ta? Când pădurea s-a decis să doboare copacul?

Aceasta este o poveste din timpul sinuciderii Europei, o poveste a neputinței celor mai vechi Universități din lume, a neputinței catedralelor și a librăriilor, a culturii în general.

Suntem în desișul întunecat al pădurilor polone, îndurând geruri cumplite, iarnă după iarnă, doar cu câțiva saci de cartofi (de copt în foc) și cu câteva discuri de Chopin (de pus la gramofon). Uneori pentru a supraviețui n-ai nevoie de mai mult. O groapă-n pământ, un foc, câțiva cartofi, muzica lui Chopin, cerul liber – tot ceea ce e mai frumos în om.

Dar nu despre supraviețuire e vorba aici, ci despre voința de a schimba cursul istoriei, de victoria asupra Timpului, despre sacrificiu. Suntem de fapt în mijlocul Rezistenței polone, într-o țară care a încetat să mai existe. O mână de copii îmbătrâniți, roși de frig, de foame, de tristețe. Ascunși de o moarte care bântuie drumurile, cutreieră lumea, satul, ascunși în străfundurile unui pământ înghețat, un loc din care ai impresia că lumea n-a fost făcută niciodată pentru oameni.

Veștile bune nu mai au puterea de a se întrupa în speranțe –  sunt doar niște adieri de viață, pâlpâiri numai a ceva ce se îndepărtează tot mai mult. Prezentul înseamnă bombe, distrugeri, viol, tortură , execuții sumare, oameni siliți să trăiască în vizuini, asemenea animalelor…

Libertatea, demnitatea umană, bucuria de a fi om – toate acestea nu sunt și n-au fost niciodată altceva decât un basm, aer în cuvinte. Paradoxal însă, de-a lungul istoriei, s-a ivit de fiecare dată câte o astfel de poveste care să țină omul în picioare, o poveste pentru care să merite să continui în mijlocul disperării, o pâlpâire care să învingă de pildă gerul unei ierni nesfârșite.

Amintește-ți de cuvintele mamei, amintește-ți să te rogi, să-ți faci curat, să înveți vorba bună, să te deprinzi cu ea (să le lași pe cele urâte în urmă), amintește-ți mereu de ideile mari, cele care au ridicat națiuni, Universități și civilizații. Dar nu uita niciodată că aceleași idei mari, aceleași cărți, biblioteci, librării și Universități – cele mai vechi și mai valoroase din lume – nu te-au putut împiedica să ucizi un om care nu ți-a făcut nimic.

Istoria ne arată că ,,oamenii își spun povești frumoase și apoi se duc la moarte pentru ele”. Ceea ce nu ne spune istoria însă e că uneori, în mod straniu, aceiași oameni se duc la moarte tocmai împotriva poveștilor frumoase pe care și le-au spus.

Deși nerostită, întrebarea care se aude pretutindeni în pădurea polonă, ca de altfel în toată opera de front a lui Gary, întrebare care pătrunde până în zilele noastre este aceasta: unde au fost toate cărțile, toate bibliotecile și universitățile lumii, unde a fost întreaga cultură în vremea celui de al Doilea Război Mondial și mai cu seamă în vremea Holocaustului? Nu unde a fost Dumnezeu, ci Cultura și Educația întregii Europe?

Join the Conversation

Will not be published.