Există pe lumea aceasta, și nu sunt puține, atâtea locuri prin care umblăm cu mult mai înainte de a fi ajuns cu adevărat acolo. Parisul e unul dintre ele. Și cum spune Kadare, orașul acesta… a reușit dintotdeauna să-ți intre în conștiință mai înainte de a intra propriu-zis în viața ta.

Și atunci, pentru unii dintre noi, nu e deloc straniu faptul că auzind clipocitul apei în subteranele orașului, abia atunci știm cu adevărat că suntem în Paris. Cunoaștem bine sunetul acela, l-am auzit de atâtea ori… prin canalele și pasajele pe care le-am traversat cu Jean Valjean.

Apoi, pentru omul venit din Est, subteranele Parisului strecoară o lumină aparte în conștiința unui scriitor. Comparația subteranei devine dintr-odată inevitabilă: spre deosebire de subteranul comunist (albanez, românesc și așa mai departe), cel parizian nu înghite și nu sufocă suprafața, din contră, îi conferă măreție. Te simți bine cu orașul de dedesubtul orașului!

Cum altfel ai fi putut descinde în Paris, ca tânăr scriitor venit din Est-ul comunist, dacă nu ca cineva care părăsea un subteran? Este amintirea-far sub care pornește întregul volum memorialistic dedicat nu atât orașului în sine, cât unei anumite perioade (definitorii) din viața scriitorului albanez.

Cu atât mai uimitoare și mai încărcată de pitoresc este această fericită descindere a destinului, cu cât tânărul scriitor se instalează tocmai în apropierea bulevardului Saint-Michel. Locul, de o fascinantă simetrie și o dezarmantă justețe, legiuiește la acea vreme între arondismentele 5 și 6 ale Parisului. Cu un trotuar într-un arondisment și cu celălalt în altul, împarte orașului cele mai renumite locuri cu putință: de-o parte Notre-Dame, Sorbona, Cartierul Latin și Panteonul, de partea cealaltă Senatul, Saint-Germain, Café de Flore, Café Les Deux Magots, marile edituri, Academia și Grădinile Luxembourg.

Dacă rămânem puțin prin Jardin du Luxembourg observăm cu ușurință doi tineri scriitori, impozanți de altfel, care-și împart zilnic aleile aceluiași parc la fel cum își impart de la o vreme rândurile scurte ale aceluiași Premiu Nobel: Kadare și Modiano. Întâlnirea Kadare-Modiano pe aleile din Luxembourg e inevitabilă. Puțin stângaci, cei doi își promit vizite comune și o cafea la Rostand. Din motive bizare (cum ar spune Modiano) vizita nu s-a materializat… deși cafeneaua Rostand era una dintre acelea care nu se închideau niciodată. Amănuntul acesta o făcea atât de specială, la fel și publicul care nu doar o frecventa, ci o locuia de-a dreptul!

Café Rostand este spațiu al creației literare, al întemeierii continue a scriitorului și, peste ani, vector al memoriei. Ne putem astfel imagina cultura literară a Parisului sec. XX din vârful mansardei lui Cioran și până sub terasa cafenelei lui Kadare.