Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (Antonio Lobo Antunes)

Pănă ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (ed. Humanitas Fiction,2019) – nu este doar numele unui roman ci și al unuia dintre cele mai fascinante fado-uri scrise vreodată  în literatura lumii acesteia. Este fado-ul suprem al lui Lobo Antues. Este o muzică în sine, intimitatea sonoră  a unei atât de triste istorii portugheze. Povestea unei Portugalii învinse, dincolo de țărmul ei, colonial, dar și dincoace, povestea unei țări-Mamă care nu-și mai recunoaște fiii, deveniți străini, stingheri, fraticizi.

În fado-ul al lui Antunes, nimeni nu se întoarce cu adevărat întreg acasă din măruntaiele unui războiului fatidic. Fiecare se întoarce cu ceva în plus, cu spaime și coșmaruri, cu măști diurne care să le acopere, cu vreun trofeu, sau unii, chiar cu vreun copil de culoare (dacă nu cumva tot un trofeu și el). Fiecare soldat, trimis de Patria Mamă în Războiul din Angola, a îngropat în sufletul său, cum s-a putut mai bine, masacrul repetat sat după sat; fiecare l-a ferecat pe unde a știut.

Dar ceea ce este îngropat trebuie să ajungă la lumină. De aceea, cartea acesta conține una dintre cele mai grele suplicii: imposibilitatea de a mai locui undeva, durerea de a fi niciunde, nici acolo, în Angola, nici dincoace, în Portugalia Mamă, nici în tine, nici în afara ta; imposibilitatea ființei sfâșiate de un război pe care știe că l-a câștigat în istorie, dar nu și în viață.

Povestea aceasta este despre întâlnirea cu Istoria căreia i-ai schimbat cursul, ducându-l printr-o albie însângerată și căreia, iată, i-ai rămas dator. Istoria care te caută indiferent de meridian, cea pe care timpul nu a vindecat-o niciodată.

Există în acest fado antunian un înveliș antropologic, ancestral și poetic în același timp, o muzicalitate extrem de înaltă, în mijlocul cărora se desfășoară o monumentală tragedie de proporții cosmice. Un tăvălug tectonic care înghite totul, brazde a două continente, brazde ale timpului și falii întregi ale existenței.

Când apele trecutului se retrag, spune Antunes, rămâne nisipul memoriei. În această memorie, a anilor dinăuntru ființei, întotdeauna va exista un tată care-și va chema copiii și pe copiii copiilor săi, la casa cea veche, în satul inițial, departe de lumea cea nouă. Copiii se vor fi adunat cu toții de prin marginile Lisabonei, urmând chemarea străbunului de a participa la ritualul nemuritor: sacrificarea porcului.

Tatăl își va fi primit fiii îmbrăcat ca în fiecare an, festiv, în costum, cu pălărie, cravată și vestă, purtând ceas cu lanț. Va fi încă o tăiere a porcului… dar nu și singura tăiere. La pânda ei va aștepta Istoria, având unul și același pugnal. Peste sângele animalului va curge cel al omului.

Să ne imaginăm timpuri, oameni și evenimente care se amestecă cumplit, într-o ciudată alchimie inversă: la capătul ei nu se nasc pacea împăcării, liniștea vindecării și nici aurul bucuriei, ci dimpotrivă, fierea durerii și un amar al groazei. Acesta este Fado-ul suprem al maestrului Antunes. Copleșitor !

Join the Conversation

Will not be published.