Pastoralia (George Saunders)

În proza scurtă a lui Saunders (și nu numai – cazul Lincoln fiind exemplar), visul american nu există. Oamenii lui Saunders o duc greu și continuă la fel de greu, ba chiar se apropie fulgerător de marginea prăpastiei. Nu există salvare, moment providențial, șansă eliberatoare, doar amânare a deznodământului, nesfârșite aniticamere ale eșecului ireversibil.

Sigur că aceasta este țara tuturor, a tuturor posibilităților, țara unde fiecare e liber să facă cum consideră, dar mai întâi (cum spune un personaj de-un suprarealism cadaveric, proverbial) – mai întâi trebuie să încerci.

Ori tocmai intervalul încercării neputincioase, eșuate, tragice, devine cadrul cotidian al vieții acestor oameni pe care Saunders îi poate judeca de orice altceva, dar nu de lașitate.

Deși publicate în urmă cu fix două decenii, trecerea timpului accelerează particulele povestirilor lui George Saunders în actualitate. În fond, literatura aceasta fragmentară, secvențială, săptămânală – proza scurtă, spune povestea Lumii, într-o măsură mult mai concentrată și mai intensă decât reușește romanul.

O lume în care relativul și relativitatea au devenit Marea Zeiță, în care adevărul este vântul care suflă doar în pânzele corabiei noastre, nu altul, iar acela dintre oameni care îndrăznește să întrevadă și alte țărmuri – acela trebuie numaidecât aruncat ca un măr stricat (din trib, din birou, din organizație).

Am păstrat din trupul cărții o întrebare majoră, din multele pe care oamenii lui Saunders le rostesc (mai degrabă lor înșiși): îi e mai ușor bogatului să fie politicos (bun, în sens moral) decât celui sărac? Sunt într-adevăr politețea și celelalte valori morale mai la-ndemână celui bogat decât celui sărman?

Să nu grăbim în niciun caz răspunsul.

Join the Conversation

Will not be published.