Serotonină (Michel Houellebecq)

Ontologia houellebecq – defectum ergo sum (sunt ratat deci exist) – acest acut sentiment al ratării ca unică certitudine a vieții, reprezintă suflul care străbate întreaga Serotonină. N-aș spune că e un suflu nou, pentru că răfuiala lui Houellebecq cu omul contemporan continuă, devenind doar cumva mai specializată și ancorată într-un micro-univers cotidian bine definit.

În Serotonină, Infernul nu sunt ceilalți, ci suntem noi, noi și infinitul libertăților individuale care nu suportă amânare, care trebuie de fiecare dată…cum se spune… asumate!

Cum ne-am obișnuit deja, deși duce o viață îmbibată de plăcere, eroul lui Houellebecq nu e nicidecum hedonist: fin contră, înmod cu totul paradoxal el simte că trăiește în infern, un infern care-i seamănă,  un infern clădit după însuși chipul și asemănarea sa, din măruntaiele proprii, pentru că în definitiv asta sunt viețile noastre, oglinzi fidele ale arhitecturilor intime, sincere, nedisimulate și crude.

Așadar, ai peste patru decenii de viață, te apropii cumva de jumătatea (cel puțin numerică) a drumului, iar viața ta nu-i altceva decât un dezastru hedonist: o senzație de plăcere continuă care pur și simplu te sleiește, de care te-ai săturat până într-acolo încât te face să vomiți. O epavă eșuată pe un nisip scântâietor, o putreziciune, o decrepitudine.

Houellbecq insistă pe același front: inadvertența structurală, tectonică, fundamentală, intimă și totală a omului contemporan, față de viață în general, dar mai ales față de simplul gest de a trăi, făță de manifestările concrete și cotidiene ale vieții. Nu e de mirare că inadvertența traversează întâi de toate o realitate etimologică, care se naște din însuși propriul nume, un (a-nume) Claude-Florent complet nepotrivit, o pocitură onomastică care nu trezește altceva decât repulsie și scârbă.

46 de ani și o viață care nu mai are nici puterea și nici motivul de a merge (de la sine) mai departe, o viață care pentru a-și păstra măcar bruma de funcționalitate (ancorararea în lumea modernă, în civilizația cotidianului), recurge la anti-depresivul catalizator al serotoninei. Prin urmare, 46 de ani și unica proptea a vieții: anti-depresivul.

Eroul lui Houellbecq nu aparține marginalilor, nu e un oarecare, ba dimpotrivă – e un privilegiat: profesional și mai ales financiar ajunge să se situeaze întotdeuna peste medie; deține rezerve îndestulătoare. Sufletește însă este ruinat – o ruină prin crăpăturile și molozul căreia viața capătă înfățișarea unei poveri, ceva ce trebuie întreținut, dar nicidecum dorit.

Dincolo de acest existențialism al ratării, Serotonină (ed.Humanitas Fiction, 2019) deține și o veritabilă ancorare socială, într-un cotidian de data aceasta, nu plauzibil (ca în Supunere, ed. Humanitas Fiction,2015) ci  cât se poate de imediat, de real. Astfel, luând urma eurosceptismului, descindem într-un nord al Franței sufocat de politici agricole comunitare care pentru țăranul francez (acela care a mai rămas) nu indică altceva decât calea către faliment… și către ștreang.

În noul limbaj (corect-politic) fermele și fermierii se reinventează, metamorfozându-se în forme de manifestare atipice lor, dacă nu chiar nefirești: agricultura devine agro-turistică, iar fermierul trebuie peste noapte să facă pe hotelierul. În realitate , asistăm la un simulacru al dezvoltării dedesubtul căruia se desfășoară o agonie ireversibilă. Aceasta este drama Franței rurale care traversează Serotonina.

De partea cealaltă a autostrăzilor (blocate și incendiate de acești fermieri cu nervii distruși) se întinde cealaltă dramă, a Franței metropolitane în care bântuie și se extinde un fenomen straniu: cel al clandestinătății auto-impuse, auto-dispariția indivizilor în lume.

Oameni care se auto-sustrag dintr-un cotidian consacrat: oameni, mii de indivizi care anual dispar, ascunzându-se adesea, paradoxal, în aceeași țară sau uneori chiar în același oraș.

Doar cotidianul lor se schimbă, traversează acum alte străzi, frecventează acum alte magazine, alte piețe, așezându-se peste noapte în camere din cu totul alte cartiere. Un cotidian nici mai bun, nici mai rău, numai rupt deci de cel al cunoscuților. Fiindcă aerul nu mai putea fi respirat și fiindcă sustragerea din familie nu e un delict, cel puțin nu unul legal.

Surprinzător, dar la adăpostul Internetului te poți ascunde astăzi de lume, în lume, mai bine ca niciodată.  O simplă semnătură electronică, o adresă de e-mail și instantaneu ți-ai încheiat toate socotelile administrative. Constrângerile oricărei prezențe fizice dispar ca prin minune.

Ce altceva poți face, dacă nu să pleci dintr-o lume devenită un coșmar viu, propriul tău coșmar, plăsmuit de tine însuți, zi de zi, an după an, după chipul și asemănarea ta.

Tabloul general al Serotoninei, imaginea care se formează sus, la înălțimea acestui roman, este cel al decadenței sociale care se îmbibă și se scurge în fiecare particulă a vieții, de la cea artistică la cea antreprenorială, dar mai ales în cea sexuală, și care face ca problema împlinirii personale, a putinței de a fi fericit în singurătate sau de a fi fericit în general – să fie evisceral eradicată.

În aceste condiții, salvarea (ca amânare a prăbușirii ultime și definite) stă în eliberarea sau invocarea serotoninei din creier (acest ritual profan, golit de orice zăcâmânt emoțional) . Căci ce poate fi mai simplu decât a-ți lua cu adevărat viața în propriile  mâini (pilule), a fi unicul stăpân al sclavului muribund din tine?

Când devine omul cioplitor al iadului de pe chipului său? Când anume prinde putregaiul depresiei, această peliculă insesizabilă care se așază peste sufletul omului, dezvăluind o pâclă plină de greață? Dacă orizontul de răspuns al acestor întrebări e unul bun, atunci omul contemporan al lui Houellebecq știe că urâtul i s-a scurs în suflet din clipa aceea în care a distrus frumusețea celuilalt. Dar nu dintr-un anume instinct irațional al morbidului acționează peronajul houellebecqian, ci mai degrabă dintr-o lașitate, dintr-o moliciune sufletescă dezarmantă, aparent fatidică, înaintea căreia nimic nu mai e de făcut.

Ratând întâlnirea cu frumusețea chipului și cu noblețea sufletului celuilat (atunci când acestea ți s-au dezvăluit) – ei bine, din acel moment și pănă la sfârșit, nimic din viața aceasta nu te mai poate convinge că merită trăit. Te vei scălda cel mult în lumina hedonică a unui apus amar.

Ultimele rânduri ale lui Houellbecq sunt surprinzătoare dacă nu de-a dreptul uluitoare, un fel de delir mistic, de confesiune nedisimulată. Ai impresia că ai greșit scriitorul…sigur că moartea câștigă până la urmă…dar înainte de asta viața o poate întrece, trebuie numai să fii prezent acolo, să ai ochii și inima deschise bine, să recunoști semnele și sinceritatea atunci când, rar dar sigur, vor ieși în calea ta.

Join the Conversation

Will not be published.