Un roman născut din nimic, la o editură minusculă, de provincie, dintr-un un scriitor fără trecut, dar care, undeva în copilăria lipsită de televizor, a ales lectura în detrimentul plictisului, ambele de altfel, căi formatoare. Aceasta ar fi singura explicație plauzibilă a apariției acestei cărți.

    Un roman francez învelit perfect într-o uimitoare poveste de dragoste cu accente supra-realiste. Un omagiu, sau mai degrabă un toast închinat copilăriei fericite pe care numai parinții care se iubesc știu să o facă posibilă.

Pentru că mama era aşa cum spunea tata că este: înaltă, atât de înaltă încât putea să bată chiar şi stelele pe umăr!

Apoi, pentru că sărbătoarea dragostei nu se cade a fi patronată de un sfânt, ci numai de o sfântă…de sfânta Georgette, imediat după, pe 15 Februarie, când fluviul iubirilor forțate şi al comerțului ilicit de inimi se vor fi retras…atunci are loc adevărata sărbătoare a dragostei pentru eroii noștri.

   Şi nu în ultimul rând, pentru că iubirea a doi oameni poate guverna dansul, îl poate însufleți, celebra şi desăvărşi, până la eternizare.

    Este însă doar un fascicol din lumina pe care Olivier Bourdeaut a ascuns-o în acest roman. Un singur fascicol. Imaginați-vă cum, împreună toate, vor ajunge să alcătuiescă sublimul!

    Ce rămâne pe retina copilăriei la capătul a toate? Care sunt imaginile, sunetele, momentele unice pe care le luăm cu noi mai departe şi care ne însoțesc cu o fidelitate absolută? Cum ne pot salva astfel de amintiri sfinte sau cum memoria însăşi se poate salva pe sine, smulgându-se din văpaia tenebrelor?

    Sunt întrebări care nu se văd în povestea lui Bourdeaut, dar care totuşi există şi care fac să stea-n picioare dansul tuturor personajelor.

Pentru că în definitiv, aşa cum îi spune şi numele, cartea aceasta este un dans. Un dans pe care mama şi tata îl execută cu grație şi emoție zi de zi, dimineața, la prânz, după-amiaza şi seara – când invitații lor li se alătură.

Dansul acela total în care trupurile înaripate se cheamă şi se îmbracă unul cu celălalt până când camerele şi odăile toate ajung să vibreze pe treptele magice ale Ninei Simone, şi ale legendarului song, Mister Bojangles.

   Este cântecul copilăriei străbătând întreaga existență de după şi totodată muzica de chihlimbar în care părinții şi Paradisul însuşi se vor fi eternizat.

    Aceasta ar putea fi o poveste despre efemeritatea lucrurilor şi fragilitatea infinită a oamenilor – o poveste a ireparabilului, a unei pierderi incomensurabile.

  Ar putea fi, dacă literatura n-ar fi salvat totul prin simpla sa prezență în lume, prin simpla sa privire asupra realității. Uneori literaturii îi ajunge o singură privire asupra lumii.

Aşteptându-l pe Bojangles este cred, una dintre cele mai tulburătoare despărțiri de părinți pe care literatura le-a dezvăluit vreodată.

 

Olivier Bourdeaut, Aşteptându-l pe Bojangles, ed. Nemira, București, 2017