Sublimă frescă literară a Japoniei medievale, Biroul pentru grădini și iazuri, este cel puțin un moment de grație pentru Didier Decoin și cred, pepita de aur a editurii Humanitas Fiction în 2019.

Titlul, dezarmant prin simplitatea sa copleșitoare, ca de altfel oricare alt element aparținând acestei atât de îndepărtate culturi, ascunde o poveste sub care se desfășoară întreaga lume medievală a Imperiului japonez, de la Curtea Imperială, la templele șintoiste sau budiste, trecând pe lângă izvoare care clocotesc sub focul munților, poposind în hanuri, bordele, precum și-n modestele așezări umane aflate de-a lungul râurilor și în mijlocul pădurilor străvechi.

Povestea noastră începe de la marginea unui sat – un pumn de colibe coșcovite și cocoșate, aproape fără nicio importanță. Oameni sărmani cultivând petice de orez. Pescarul satului însă nu are pământ. Pentru a nu muri de foame, nici el, nici soția lui, trebuie să coboare zilnic în apele întunecate ale râului de munte. Pescuitul peștilor e deja un meșteșug pe care-l stăpânește prea bine, însă prinderea crapilor a devenit o artă. Pentru aceștia din urmă numele pescarului e vrednic a fi trecut de funcționarii imperiali în condicile Biroului pentru grădini și iazuri. Crapii aduși de el de la sute de kilometri depărtare, traversând încercările muntilor, sunt singurii crapi demni de a popula iazurile imperiale. Însă povestea noastă începe cu moartea acestui pescar și cu doliul soției sale.

În cultura universală, doliul reprezintă un moment distinct al vieții, un timp în care viața însăși devine dintr-odată, incertă. Pentru soția pescarului nostru, ieșirea ritualică din doliu (prin creanga de pin scuturată de preotul șintois deasupra capului său) nu înseamnă automat și garanția vieții; desigur, pumnul de colibe are toate motivele să se bucure de reînnodarea legăturilor cu viața, pe care Miyuki (această ființă de o fragilitate sălbatică și celestă în același timp) alege să o facă, însă pentru ea, simplul ritual șintoist este aproape inofensiv.

Întreaga aventură a lui Miyuki este epopeea insolită și profană a doliului pe care tânăra văduvă a pescarului alege să o trăiască, refăcând practic geografia periplului acestuia din urmă, de la marginea cătunului și până în mijlocul Palatului Imperial. Călătoria ei, desfășurându-se în umbra pașilor și-a gândurilor celui pe care l-a iubit, este o ultimă însoțire a acestuia prin lume, singura cale demnă de a-i cinsti ființa. În definitiv poate că aceasta este taina doliului, miezul înțelesului său: nu izolarea de lume, ci dimpotrivă, coborârea în ea, încercarea de a recompune geografia acelui cotidian, din care omul iubit,  dintr-odată, a plecat.

Atât de bine știe Miyuki să recunoască urmele soțului ei prin lume, încât călătoria aceasta ireală și improbabilă către Curtea Imperială (cu cei opt crapi purtați cu o inimaginabilă dăruire în coșurile meșteșugite ale unei prăjini de bambus care-i roade oasele spinării) – contează mai mult decât destinația și scopul ei. E musai ca Împăratul sa-și primească crapii, ca bazinele Curții să fie populate cu aceste creaturi unice, însă și mai important este ca Miyuki să-și poată lua la revedere, ca doliul ei să aibă unde-și întinde aripile…ca echilibrul lumii să fie restabilit.

Grație geniului literar al marelui Didier Decoin, lângă Miyuki călătorim și noi, prin nesfârșitele stampe ale acestei sublime Japonii medievale. Povestea lui Miyki este povestea orelor japoneze (de la cele mai timpurii – ceasul Iepurelui,  al Calului, al Oii sau Cocoșului, și până la cele mai târzii – orele creaturilor sălbatice: ceasul Tigrului, al Mistrețului, al Șobolanului) cu evenimentele și stările posibile fiecăreia. Este o călătorie care seamănă câteodată cu drumul spre Rai, printre arbori de camfor și de kaki, prin păduri de cedru și de bambus, pe sub pini albaștrii și cireși sălbatici. Cu ochiuri de apă sub care se plimbă focul muntelui și-n care makacii se încăzesc în ger, cu văi largi traversate de râuri adânci, din negura cărora doar noaptea poți vedea crapii cum se ridică pentru a mânca, sub clarul Lunii.

Ceea ce se întâmplă cu viețile oamenilor aici este, dacă nu o lecție, cel puțin încă o demonstrație a sensibilității estetice și morale pe care Orientul ne-o prezintă: de la praxisul estetic (a ști când anume să surprinzi momentul de grație, de maximă vibrație estetică din fiecare colț al naturii), la arta politeței (a saluta înclinându-ți trupul până la pământ, în chip de dans ori a râde în căușul palmei tale) și de la cultul onoarei (înțelegi, de pildă, că sepuku nu-i pentru oricine, e strict un privilegiu al celor nobili, în vreme ce pentru oamenii pământului există uneori, ca unică ieșire onorabilă dintr-o situație inacceptabilă – jigai), la cultul modestiei (pereții Japoniei, cel puțin ai Japoniei medievale, sunt pereți din hârtie cerată, prin această hârtie a umebrelor de zi și a celor de noapte, creându-se un anume tip de intimitate).

Te întrebi la finalul cărții, de ce o fi scris Didier Decoin o asemenea poveste, la ce bun ca secretarul Academiei Goncourt, tocmai el, acest titan de om, să se fi dedicat vreme de 12 ani (din Aprilie 2004 și până în Iulie 2016) câtorva stampe japoneze, stampe care nu conțin nici măcar un eveniment istoric, ci doar simple fragmente din viața comună? De ce și mai ales, la ce bun să scrii azi o carte despre Japonia medievală, când Japonia e astăzi la un singur click? Oare?

Oare faptul că în cotidianul nostru pătrund obiecte și artefacte nipone e o garanție a apropierii veritabile de această lume? E suficient să bei ceai dintr-un tame de ceramică pentru a înțelege ceremonia acestei băuturi sacre? Ei bine, tocmai ceremonia e cea care (ne) lipsește. Oare câți dintre noi, europenii care trăim în acest mare Occident în descompunere, mai deținem simțul măsurii și al măsurilor (al proporțiilor), câți mai practicăm auto-disciplina, cine mai vede astăzi în modestie și-n umilință o virtute? Castitatea a devenit pentru noi, cel mult un accesoriu al doliului, nicidecum o cale de redescoperire a valorii din lucruri.

Suntem cred, mai departe ca niciodată de acest Orient și așa îndepărtat geografic, dar din ce în ce mai îndepărtat cultural. Din ce în ce mai străini de sensibilitatea acestei culturi și poate chiar de sensibilitate în general, iar Didier Decoin trebuie să fi intuit bine traiectoria prezentă.

,,Gândurile lui Miyuki se împrăștiaseră de parcă ar fi fost niște mii de boabe de orez care, mai înainte, alcătuiseră în vasul acela un bulgăre compact, cald și parfumat. A aduna boabele, una câte una pentru a le pune la loc în vas ar fi însemnat o sarcină prea plictisitoare, în așa fel încât, atunci când survenea un asemenea incident era mai bine să dai cu mătura ori să arunci o găleată de apă peste pardoseală.”

Didier Decoin, Biroul pentru grădini și iazuri, ed. Humanitas Fiction, București, 2019