Culoarea nu e atât un fenomen natural, cât mai ales un construct cultural complex. Culoarea e întâi de toate un fapt, un dat al societății. Prin urmare nu există, spune de la bun început Michel Pastoureau, un  adevăr transcultural al culorilor (culoare în afara societății): nu cunoaștem culoarea în sine, în starea ei originală, ci numai prin adaosul, prin interpretarea și istoricul ei cultural construit de-a lungul timpului.

Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că omul, ca ființă culturală s-a obișnuit să privească trecutul și obiectele din trecut, nu în culori, ci mai degrabă în alb și negru, la fel cum de fapt și gândește cel mai adesea. La acest neajuns se adaugă alte dificultăți metodologice în analiza culorii: fizice, chimice, materiale, tehnice, dar și iconografice, ideologice și simbolice. La fel, a prioritiza una din aceste abordări în scopul demonstrării propriei teorii, nu e de dorit, arată Pastoureau.

Pentru a anticipa cele ce urmează, să spunem că înainte de sec.XVII albul și negru erau considerate culori, iar despre spectrul culorilor nu se știa nimic. De asemenea, opoziția dintre culori calde și culori reci e relativă și convențională. In Evul Mediu de exemplu, albastrul era considerat culoare caldă.

O distincție în plus: a nu confunda istoria picturii cu istoria culorii, care e mult mai vastă și mai tributară transformărilor societății.

Așadar, societatea creează culoarea, îi dă semnificație, sens și valoare.

Printr-un simplu arc temporar vedem cum Albastrul pur și simplu nu conta pentru popoarele Antichității: pentru romani e o culoare cu totul dezagreabilă, e culoarea barbarilor, iar textele grecești nici măcar n-o pomenesc ca și cum n-au văzut-o vreodată. Ca să ajungă astăzi, de departe, culoarea preferată a europenilor.

De-a lungul secolelor, valoarea culturală a albastrului s-a schimbat radical. Volumul de față se concentrează pe această schimbare, pe miza socială, morală, artistică și religioasă a acestei culori. În definitiv vorbim despre triumful albastrului în epoca contemporană. Și cum o culoare nu vine niciodată singură, a vorbi despre albastru înseamnă a vorbi și despre marele său opozant, contrariul și complice: roșul.

1. O culoare discretă (de la origini până în sec. XII)

Nu e loc pentru albastru în picturile omului nomad din Paleolitic. Doar roșu, negru și câteva nuanțe de ocru. Dar nu albastru. Abia în Neolitic, devenit sedentar, omul începe sa așeze în picturi albastrul și galbenul – culori care deși prezente în natură, se lasă cu greu create și utilizate. Nu e de mirare că albastrul joacă în Antichitate și după, un slab rol social și simbolic. În toate reprezentările, clasificările și ierarhizarile antice și medievale, baza culorilor o constituie negrul, roșu și albul. Producția materială și ea urmează aceeași cale.

Să recunoaștem, culorile au avut dintotdeauna o relație privilegiata cu țesăturile. Dar cele mai vechi țesături colorate care au ajuns la noi (mileniile VI-IV îHr.) nu sunt europene, ci asiatice și africane. În Europa trebuie să așteptăm sfârșitul mileniului 4 îHr. pentru a avea primele țesături colorate.

Dacă Grecii si Romanii preferau roșul și nu lăsau niciun loc pentru albastru, Celții și triburile Germanice în schimb, care cultivau Drobușorul, obișnuiau să-și coloreze țesăturile în albastru. Culoarea rezulta din fermentarea frunzelor plantei, însă procedeul era greu și complex.

Pentru cele două mari popoare antice așadar, albastrul e culoarea barbarilor, fapt dovedit o dată în plus de hainele și chipurile lor special vopsite atunci când pornesc la război.

De asemenea, un lucru ciudat și oarecum inexplicabil  este faptul că atunci când vorbesc despre curcubeu, nici textele grecilor si nici cele romane pur și simplu nu pomenesc albastrul, ca și cum nu-l văd.

În concluzie, albastrul va trebui să aștepte mult timp pentru a-și face în sfârșit apariția în viața cotidiană a europenilor. Vitraliul Evului Mediu va fi acela care îl va aduce în ochii oamenilor și asta abia în prima jumătate a sec.XII.

Fiindcă am ajuns aici, să spunem că în teologia medievală lumina e singurul lucru din lume vizibil și imaterial în același timp. Se vorbește de lumină ca despre o emanație divină.

Se naște în consecință următoarea întrebare: culoarea – este ea lumină, un dat imaterial sau dimpotrivă, avem de-a face doar cu un înveliș al materiei?

Pentru Biserică chestiunea e crucială : dacă  e lumină,  culoarea participă atunci fără îndoială la Dumnezeu.  Altfel, ne confruntăm cu un adaos, cu un obstacol în drumul către mântuire.

Acesta este contextul în care își fac apariția primii prelați chromofili precum Suger (1130-1140), pentru care nimic nu e prea frumos pentru casa lui Dumnezeu (picturi, vitralii, țesături, emailuri etc). De notat că în toate acestea albastrul joacă un rol important, asemenea auriului, însemnând lumină celestă. De partea cealaltă, pentru prelații chromofobi, precum Sf.Bernard, culoarea e trădată de însăși etimologia ei: din latinul calor și verbul clare, care înseamnă a ascunde, de aici, a disimula și deci a înșela.

 

2. O culoare noua (sec.XI-XIV)

După anul 1000, dar mai ales începând cu sec.XII, albastrul iese din anonimat și devine culoare la modă, culoarea aristocrată. În câteva decenii valoarea sa economică, locul său în creația artistică se amplifică.  Asistăm acum la reorganizarea întregii ierarhii a culorilor și a codurilor sociale asociate ei.

Rolul Fecioarei

Înainte de sec. XII, Maria era îmbrăcată în culori sumbre, în negru, gri, brun, violet, verde întunecat. Toate culorile posibile care să indice doliul. Începând cu sec.XII însă, odată cu extraordinara dezvoltare a cultului Fecioarei, își face apariția și un nou tip de albastru, o culoare care se extinde în toate domeniile artistice.

La începutul anilor 1140 pictorii scot la iveală celebrul ,,albastru de Saint-Denis’’ pentru ca mai apoi, deplasându-se către Vestul Franței, acest albastru să devină albastrul de Chartres și albastrul de Mans. Un albastru care exprimă o nouă percepție a cerului și a luminii.  De asemenea, prin arta barocă începe să se dezvăluie o noua lume, aceea a  Fecioarei de aur, înveșmântată într-o lumină divină.

Începând cu 1854, odată cu Dogma Imaculatei Concepții, Fecioara Maria e reprezentată iconografic prin alb, simbol al purității și al virginității. Așadar, iconografia Mariei traversează mai multe culori, de la negrul roman, la albastrul din sec XIII (teologia gotică) și albul celei baroce, la sf. sec XVII.

Aflat sub protecția Fecioarei, Regele capețian al Franței este singurul Rege al Occidentului care va îmbrăca armura albastră.

Să mai spunem că vopsitoriile medievale au lăsat și ele urme adânci în arhive. Industria țesăturilor domină Evul Mediu, astfel încât fiecare mare oraș are mai multe vopsitorii bine organizate.

Așadar, culoare a iconografiei Fecioarei, a emblemei regalității franceze, a demnității regale, a seninătății și a păcii, albastrul devine la sfârșit de Ev Mediu pentru unii autori, cea ma frumoasă și mai nobilă culoare, devansând roșul. Cauzele sunt multiple și țin de schimbări în plan social, în gândirea și în sensibilitatea oamenilor.

Întreaga Antichitate orientală, biblică și greco-romană, apoi întreg Evul Mediu profund, au fost dominate de sistemul ternal alb-roșu-negru. Cromatica celor 3 culori e prezentă în literatura medievală, în romanul cavaleresc, în povești și în fabule: Scufița roșie, Alba ca zăpadă, sunt numai câteva exemple. În concluzie societatea occidentală a avut nevoie de 6 culori de bază (alb, roșu, negru, albastru, verde, galben) și de combinațiile lor bogate pentru a reorganiza propriile coduri și reprezentări simbolice. Se naște astfel o altă opoziție a culorilor pe lângă cele consacrate alb-negru, roșu-negru, este vorba despre roșu-albastru.

3. O culoare morală  (sec. XV-XVII)

Începând cu sec. XIV, albastrul ca și negrul devin culori morale. Se știe că întregul Ev Mediu e traversat de un val moralizator care va culmina cu marile reforme protestante din sec.XVI. De aceea istoria culorii albastre între sec.XIV-XVII nu poate fi studiată izolat, ci în legătură cu celelalte culori, îndeosebi cu negrul.

Între 1360 și 1380 se întâmplă totul: mari cantități de lână de mari dimensiuni se vopsesc într-un negru dens, profund și strălucitor, nu fiindcă s-ar fi descoperit o anume tehnică noua de vopsire sau vreun anume compus chimic, ci datorită unei schimbări sociale. Valorizarea negrului la sfârșit de Ev Mediu și început de Epocă Modernă s-a reflectat puternic în cultura vestimentară a Europei. Urmele acelei transformări sunt și astăzi vizibile: purtăm frac, smoking, rochii de seară negre, purtăm doliu. Explicația o constituie apariția unor anume legi ale castității și ale sobreității, înainte și mai cu seamă după marea epidemie de ciumă (1346-1350), legi nescrise care promovează pentru toate clasele sociale renunțarea la achiziția de îmbrăcăminte și accesorii costisitoare, măsuri care totodată au scopul de a evita creșterea prețurilor, importul de bunuri de lux și implicit stimularea producției locale.

Desigur, măsurile acestea nu privesc exclusiv domeniul vestimentar, ci ating toate aspectele vieții cotidiene. Mai mult decât atât, trebuie spus că anumite culori sunt interzise pentru o categorie sau alta socială, nu dorită eleganței sau extravaganței lor cât mai ales costului ridicat al țesăturilor. Veșmintele scumpe, elegante și din materiale alese vor fi purtate numai de cei bogați, de nobilime. Nicăieri în Europa clericii, magistrații sau văduvii nu vor purta vreodată culori altele decât cele sumbre.

Secolul XV este marele secol al negrului, iar figura regală marcantă a sa este ducele de Bourgogne, Philippe cel Bun.

Reforma Protestanta va vedea în negru culoarea demnității, a virtuții și a creștinătății în sine. La începutul Reformei nu era oricum prea multă culoare în Biserica Occidentului. Reforma însă vrea să o expulzeze cu totul: roșul înseamnă acum lux și păcat, nicidecum sângele Domnului, ci nebunia oamenilor. Statuile se transformă peste noapte în idoli și sunt distruse asemenea vitraliilor.

În măsura în care Reforma aduce războiul împotriva imaginii și împotriva culorii (prea vie, prea bogată, prea provocatoare) – am mai putem vorbi despre o artă protestanta? Paradoxal da, iar Rembrandt e unul dintre maeștrii ei. Arta protestantă se definește printr-o sobrietate generală, prin tușe sobre, jocuri monocrome (gri și albastru), în general un anume puritanism al culorilor. Să nu-l uităm, peste secole și pe malul celălalt al Atlanticului pe puritanul Henry Ford, cel care pentru multă vreme a refuzat pur și simplu să vândă mașini altele decât cele vopsite în negru.

Suntem datori să punctăm aici și existența unei contra-Reforme și a unei magnifice arte baroce care au văzut Biserica ca pe o imagine a Cerului pe Pământ unde nimic nu e prea frumos pentru a nu fi adus în Casa lui Dumnezeu.

4. Culoarea preferată. Sec. XVIII-XX. De la blues la bleu și geans

Devenită culoare de prim plan, culoare festivă, morală, culoare materială, spirituală, culoare apropiată, îndepărtată, culoare feminină și masculină, albastrul profită de retragerea nuanțelor roșului din costumele și din viața cotidiană a oamenilor începând cu sec.XVIII. Devine astfel culoarea preferată a europenilor. Și va rămâne până astăzi. Tendința s-a datorat printre altele popularizării indigoului, devenit mai accesibil în comerțul mondial în ciuda faptului că mult timp s-a aflat în dizgrație (fiind produs al unei culturi sclavagiste). Cu timpul însă, interdicțiile de ordin moral au ajuns să cedeze în fața intereselor economice.

Indigoul se extrage din frunzele tinere care se găsesc în vârful unui arbore care crește din India și Orientul Mijlociu, în Africa și în Antile: indigotierul. Începând însă cu anul 1878 când se descoperă procedeul de sinteză chimică a indigotinei, perfecționat 12 ani mai târziu, comerțul din afara continentului decade.

Blues, acest cuvânt anglo-american pe care atâtea limbi l-au preluat ad literam, provine din sintagma blues demons (demoni albaștrii) – unde blues semnifică melancolia, nostalgia.

Albastrul Franței

La finele sec. XVIII asistăm la nașterea în întreaga Europă nu doar a unui albastru romantic, melancolic și oniric, ci și a unui albastru militar și politic. Acest nou albastru se naște în Franța și va deveni de-a lungul secolelor culoarea Franței.

Cea mai purtată culoare din lume

Victoria categorică a culorii albastre și supremația ei în ierarhia celorlalte culori din cultura modernă e strict legată de apariția, începând cu anul 1950, a unui articol vestimentar care va face carieră: jeans-ul, salopeta și pantalonii de blugi! E timpul când în USA își fac apariția fabricile lui Levi Strauss, Lee și Blue Bell (Wrangler mai târziu).

Concluzia

Albastrul a devenit astăzi un cuvânt magic  un cuvânt care seduce și care te face sa visezi. În mentalul colectiv e sinonim cerului și mării, plimbării și dragostei. Albastrul înseamnă vacanță, înseamnă infinit și pace. Soldații internaționali ai ONU sunt Căști Albastre, drapelurile ONU, UE, NATO, UNESCO, sunt și ele… albastre.