Cartea caselor (Andrea Bajani)

Ne plac mările, ne place viața la țărm, în jurul muntelui sau pe platourile lui, ne plac toate acele adăposturi estivale în care poți evada de sub necesitatea cotidianului, însă adăpostul prin excelență râmâne casa în care revii, la care te întorci și pe care o locuiești.

De fapt, așa cum nu te scalzi niciodată în apa aceluiași râu, nu locuiești niciodată într-o singură casă, ci ne adăpostim viața în mai multe.

Imposibil să nu fi fost traversat măcar o singură dată de gândul anamnezic al caselor pe care le-ai locuit de-a lungul vremii, imposibil să nu fi rememorat toate aceste spații care ne-au găzduit intimitatea.

În definitiv, casele noastre, sau mai bine spus, casele vieții noastre, nu sunt simple adrese administrative, adăposturi și locuri personale, ci mai mult decât atât, sunt spații care descriu, determină și modelează formele vieții private. Casele sunt acelea care (ne) creează, aș spune, geografia vieții personale, forma, culoarea, atmosfera și chipul existenței noastre intime. Locuim și totodată suntem locuiți de fiecare casă pe care am cunoscut-o.

În plus, casele sunt martori buni ai vieții pe care am trait-o. Acolo sunt păstrate zilele, anii,vremea și urmele a ceea ce suntem și am fost.

Adevărul este deci că locuim în case, că avem nevoie de adăposturi, peste zi, peste noapte, de-a lungul timpului trăit. Poate că nu-i un adevăr revelator acesta, dar e cel puțin unul onest.

Poți scrie un jurnal personal pornind de la istoria locuințelor în care ai intrat, în care ai rămas fie și pentru o singură noapte. Asta face de fapt Andrea Bajani în această carte de-o originalitate și o imprevizibilitate dezarmante în lumea literaturii contemporane. Scrie un jurnal personal, familial,  în jurul a mai multor case în care personajele au locuit, s-au născut, au crescut și s-au stins pe parcursul a mai multor generații.

În felul acesta casele devin matrice, paradigme, galaxii sau pur și simplu granițe temporale ale existenței fiecăruia. Ele dau măsura schimbării și descriu traiectoria acesteia. O casă nouă, o altă casă, înseamnă adesea o altă viață.

Cartea caselor e de fapt cartea oamenilor care le-au locuit. Pentru că, în povestea lui Andrea Bajani, în timp ce casele rămân pe loc, oamenii se schimbă, în timp ce casele își păstrează lumina, oamenii o pierd: își pierd inocența și curajul, își pierd copiii, părinții și ceea ce iubesc. Pierd totul.

Tocmai pentru că nu au emoții, pentru că nu sunt ființe emoționale ci existențe sobre, strict materiale și complet determinate, casele dețin acest privilegiu al obiectivității: pot întotdeuna reda și reconstitui contextul și detaliile vieții noastre private. Nu e de mirare așadar de ce rechizitoriul aproape matematic prin care autorul descrie alcătuirea fiecărei case contrastează cu dramatismul și vastitatea rănilor deschise ale membrilor familiei.

Sigur că există placenta mamei (în definitiv, cea dintâi casă), apoi casa în care te-ai născut, ai crescut, casa din care ai plecat și în care poate ai revenit cândva, pentru o vreme sau pentru totdeauna, sigur că există camere de spital, birouri sau alte spații profesionale, sigur că există case de vacanță sau ale vacanțelor, la fel cum există spații ludice, licențioase sau din contră, locașuri sacre, case sfinte și apofatice, cu siguranță există o amintire, o verighetă sau poate cineva… însă cea mai cutremurătoare casă din povestea lui Bajani rămâne casa de la pagina 89.

Join the Conversation

Will not be published.