<img class="alignleft size-medium wp-image-725" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2023/01/Casele1-225x300.jpg" alt="" width="225" height="300" />Ne plac mările, ne place viața la țărm, în jurul muntelui sau pe platourile lui, ne plac toate acele adăposturi estivale în care poți evada de sub necesitatea cotidianului, însă adăpostul prin excelență râmâne casa în care revii, la care te întorci și pe care o locuiești. De fapt, așa cum nu te scalzi niciodată în apa aceluiași râu, nu locuiești niciodată într-o singură casă, ci ne adăpostim viața în mai multe. Imposibil să nu fi fost traversat măcar o singură dată de gândul anamnezic al caselor pe care le-ai locuit de-a lungul vremii, imposibil să nu fi rememorat toate aceste spații care ne-au găzduit intimitatea. În definitiv, casele noastre, sau mai bine spus, casele vieții noastre, nu sunt simple adrese administrative, adăposturi și locuri personale, ci mai mult decât atât, sunt spații care descriu, determină și modelează formele vieții private. Casele sunt acelea care

<img class="alignleft size-medium wp-image-720" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2023/01/Cetatea-cucului1-237x300.jpg" alt="" width="237" height="300" />Anthony Doerr reînvie marile bătălii și epopei ale omenirii, restituie gustul și emoția pentru aventurile care ne-au întemeiat civilizația: de la Ulise la Constantinopol, trecând prin Antichitate și până în zilele noastre și mult, mult dincolo de ele într-o lungă și nesfârșită traversare și cucerire a spațului prin corăbi ahee si navete generaționale. Literatura universală are această forță de a traversa istoria, de a încinge marea topitorie a spiritului sub focul veșnic al epopeilor. Dar așa cum mărturisește însuși Anthony Doerr, Cetatea... este scrisă drept un omagiu și o odă aduse Bibliotecilor din lumea întreagă. Unde mai există un asemenea spațiu privilegiat, unic, în care să te adăposteși de gerul iernilor și de arșița verii, citind (călătorind) fără întrerupere, fără a plăti un ban?! Iar gardienii Bibliotecilor au fost și sunt în continuare adevărați eroi, aceia care merită tot respectul nostru. Anthony Doerr retrezește așadar

<div class="" dir="auto"> <div id="jsc_c_9y" class="x1iorvi4 x1pi30zi x1l90r2v x1swvt13" data-ad-comet-preview="message" data-ad-preview="message"> <div class="x78zum5 xdt5ytf xz62fqu x16ldp7u"> <div class="xu06os2 x1ok221b"> <div class="xdj266r x11i5rnm xat24cr x1mh8g0r x1vvkbs x126k92a"> <div dir="auto"><img class="alignleft size-medium wp-image-714" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2022/10/Sa-fii-barbat-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" /></div> <div dir="auto">La urma urmei tot ceea ce ni se întâmplă și mai ales ceea ce vedem și auzim povestindu-se în jurul nostru, se stratifică mai devreme sau mai târziu în auto-biografie, în povestea noastră.</div> <div dir="auto">Povestirile lui Nicole Krauss dețin acest ecou al auto-ficțiunii ca mărturie a mărturiilor, trăite, întâlnite și ascultate în imediatul existenței. Ecoul unor vieți survolate prin arcuri narative de-o perfecțiune uluitoare. Pentru că volumul scriitoarei din Brooklyn, adunând zece povestiri bine individualizate, deplin autonome și perpetum mobile, sunt țesute printr-un unic și inconfundabil stil: stilul scriiturii impecabile, al frazei complete și al detaliului atins.</div> <div dir="auto">Istoriile unor vieți pe care timpul le-a sedimentat în matca destinelor. Prin urmare nimic nu e întâmplător în constituirea celor zece torente narative.

<img class="alignleft size-medium wp-image-707" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2022/01/DR-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Acesta este un monument literar. Un noire, negru precum sufletul omului ars în vâlvătaia cea mare a Istoriei sau carbonizat de cele mai josnice și mai mizere abdicări de la puținul moral și decența pe care viața le așteaptă de la noi. Istoria nu cunoaște milă și nici compansiune, cu atât mai puțin recunoștință în anii de după Al Doilea Război Mondial. Oamenii au plămădit-o altfel. Pe străzile din Bordeaux, acest oraș <em>murdar, pătat de burnița ca de cărbuni a iernii, necrozat de căldurile jilave ale verii</em>... acest oraș în care toată lumea se preface că i-a uitat pe cei deportați și îi ignoră pe cei câțiva, întorși din lagăre... pe străzile și căile bordeleze așadar, ca și pe cele ale altor mari orașe, nimănui nu-i mai pasă de cei ce-au fost cândva... acum numai Rezistența și eroii ei contează, acum altele sunt

<img class="alignleft size-medium wp-image-703" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/11/Bleu-182x300.jpg" alt="" width="182" height="300" />Culoarea nu e atât un fenomen natural, cât mai ales un construct cultural complex. Culoarea e întâi de toate un fapt, un dat al societății. Prin urmare nu există, spune de la bun început Michel Pastoureau, un  adevăr transcultural al culorilor (culoare în afara societății): nu cunoaștem culoarea în sine, în starea ei originală, ci numai prin adaosul, prin interpretarea și istoricul ei cultural construit de-a lungul timpului. Pe de altă parte, trebuie recunoscut faptul că omul, ca ființă culturală s-a obișnuit să privească trecutul și obiectele din trecut, nu în culori, ci mai degrabă în alb și negru, la fel cum de fapt și gândește cel mai adesea. La acest neajuns se adaugă alte dificultăți metodologice în analiza culorii: fizice, chimice, materiale, tehnice, dar și iconografice, ideologice și simbolice. La fel, a prioritiza una din aceste abordări în scopul demonstrării propriei teorii, nu

<img class="alignleft size-medium wp-image-698" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/07/Un-roman-francaise-185x300.jpg" alt="" width="185" height="300" />De Beigbeder auzisem pentru prima dată aici, în România, ca fiind <em>tipul ăla care a scris o carte despre mizeriile din spatele clipurilor publicitare</em>, motiv pentru care de altfel a și fost dat afară din compania de publicitate în care lucra. Cu ceva ani în urmă, tot într-o vară, cineva mi-a împrumutat<em> 99 de franci </em>sau <em>13,99</em> cum s-a tradus la noi; mai mult de un sfert din ea n-am putut citi, cedând în lupta cu plictiseala, sau mai de grabă cu limbajul, o traducere am impresia acum, destul de slabă, cu multe derapaje; reținusem numai formula aceea teribilă, metafora suicidară de altfel a deturnării din interior a oricărei construcții: <em>cea mai eficientă metodă de a deturna un avion este aceea de a te sui în el.</em> Apoi a fost LGL (<em>La Grande Librairie</em> a lui Busnel) în care observam, săptămână de săptămână

<img class="alignleft size-medium wp-image-687" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/06/21801768-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Nu ne cunoaştem trecutul, istoria. Dacă deschidem subiecte precum Decembrie ‘89, legionarism, Pogromul din Iaşi şi altele, n-avem habar, ne contrazicem, bâjbâim. Cătălin Mihuleac a scris un roman dur atât ca formă (limbajul te destabilizează în valuri) cât mai ales prin istoria pe care o conține: povestea tragică a unei familii de evrei români din perioada interbelică şi până în Duminica lui 29 Iunie 1941, ziua Pogromului din Iaşi. Pogromul de la Iaşi nu a fost un produs <em>de import</em>, un ordin impus autorităților din partea Germaniei naziste. Nu. Crimele au fost gândite şi orchestrate de către români: generali, soldați, jandarmi, chestori şi nu în ultimul rând de populația civilă a oraşului. Ieşenii au pândit, apoi au asistat execuţiile pentru a trece la dezbrăcarea imediată a cadavrelor de haine şi de încălțări ; pe fugă le-au scos şi dinții de aur din gură! Ieşeni aşadar,

<img class="alignleft size-medium wp-image-672" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/05/Ruta-subterana-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" /> Sclavia este o moștenire culturală. În primul rând o moștenire culturală a omului alb. Asemenea exterminării indienilor din America, asemenea Holocaustului şi a celorlalte genociduri. S-ar părea că deținem așadar o importantă moștenire culturală a atrocității și a răului istoric. Sclavia, punerea în lanțuri vizibile și invizibile a populației de culoare, s-a constituit sub forma unei arhitecturi sociale, antropologice şi mentale. Dincolo de fenomenul social și de faptul în sine, sclavia a generat o altă viziune asupra omului, noi tipare ontologice, un mod aparte de raportare la alteritate. Ne-omul, omul obiect, unealta vorbitoare, proprietatea vie, bunul de vânzare, ființa cu intelect limitat, toate acestea au funcționat drept categorii <em>de înțelegere</em> a omului de culoare şi de legitimare a condiției sale de sclav. Înainte de a fi un fragment din istoria (recentă) a omului negru, sclavia este mai întâi o moştenire culturală a omului alb. O cultură pe care

<img class="alignleft size-medium wp-image-667" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/05/In-amintirea-memoriei1-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Când viețile alor tăi, bunici și străbunici, ți se par atât de limpezi ca ziua de ieri – atunci Trecutul devine o cale și o datorie personală. Nu poți rămâne indiferent înaintea unor destine mari trăite în deplin anonimat , aproape invizibile. Când Trecutul cheamă imperativ conștiința, Literatura devine o cale de răspuns și de eliberare. Așadar, nu există vieți anonime, poate numai din acelea trăite în anonimat. Iar când deții harul povestirii și o bună conștiință a trecutului – atunci, acolo, ia naștere (într-un moment de grație, asemenea unei revelații căreia nu i te poți sustrage) – Literatura Memoriei. Maria Stepanova le deține din plin pe ambele: harul povestitorului și o bogată moștenire culturală. Prin ambele reușește pur și simplu să întemeieze ceea ce am numit <em>literatura memoriei</em>. O Literatură a Memoriei operează cu obiecte și fotografii din trecut, cu amintiri desigur, cu multe

<img class="alignleft size-medium wp-image-662" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/05/Ce-incredintam-vantului-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Se știe că întotdeauna după un dezastru natural, un cataclism, o calamitate, natura continuă să meargă mai departe. Altfel, dar continuă. I se spune reziliență. Asemenea naturii, oamenii învață să-și apropie, să locuiască și ei astăzi într-o lume a rezilienței. Au făcut-o mai mult sau mai puțin conștienți la intervale și salturi mari ale Istoriei, o fac și în prezent în vibrațiile cotidianului. Pe coastele maritime ale Japoniei, atunci când cerul coboară pe pământ, nu-i întotdeauna timp de poezie: e vremea taifunului. Trebuie să te pui la adăpost și totodată să adăpostești ceea ce ai mai de preț. De ce ai înfrunta taifunul, vântul turbat și sălbatic, suind singură pe colina de deasupra țărmului, învelind de sus și până jos cu folie de protecție o cabină telefonică stranie, albă cu aparat negru în interior, dar fără niciun fir de conectare la lume? Pe 11 Martie

<img class="alignleft size-medium wp-image-646" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2019/01/Dimineti-la-Cafe-Rostand-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Există pe lumea aceasta, și nu sunt puține, atâtea locuri prin care umblăm cu mult mai înainte de a fi ajuns cu adevărat acolo. Parisul e unul dintre ele. Și cum spune Kadare, orașul acesta... a reușit dintotdeauna să-ți intre în conștiință mai înainte de a intra propriu-zis în viața ta. Și atunci, pentru unii dintre noi, nu e deloc straniu faptul că auzind clipocitul apei în subteranele orașului, abia atunci știm cu adevărat că suntem în Paris. Cunoaștem bine sunetul acela, l-am auzit de atâtea ori... prin canalele și pasajele pe care le-am traversat cu Jean Valjean. Apoi, pentru omul venit din Est, subteranele Parisului strecoară o lumină aparte în conștiința unui scriitor. Comparația subteranei devine dintr-odată inevitabilă: spre deosebire de subteranul comunist (albanez, românesc și așa mai departe), cel parizian nu înghite și nu sufocă suprafața, din contră, îi conferă măreție. Te

<img class="alignleft size-medium wp-image-649" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/01/Educatie-europeana-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Ce faci atunci când destinul e împotriva ta? Când pădurea s-a decis să doboare copacul? Aceasta este o poveste din timpul sinuciderii Europei, o poveste a neputinței celor mai vechi Universități din lume, a neputinței catedralelor și a librăriilor, a culturii în general. Suntem în desișul întunecat al pădurilor polone, îndurând geruri cumplite, iarnă după iarnă, doar cu câțiva saci de cartofi (de copt în foc) și cu câteva discuri de Chopin (de pus la gramofon). Uneori pentru a supraviețui n-ai nevoie de mai mult. O groapă-n pământ, un foc, câțiva cartofi, muzica lui Chopin, cerul liber – tot ceea ce e mai frumos în om. Dar nu despre supraviețuire e vorba aici, ci despre voința de a schimba cursul istoriei, de victoria asupra Timpului, despre sacrificiu. Suntem de fapt în mijlocul Rezistenței polone, într-o țară care a încetat să mai existe. O mână de