<img class="alignleft size-medium wp-image-690" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/07/5-213x300.jpg" alt="" width="213" height="300" />Priveliște din Moara provensală a lui Daudet : o ușă larg deschisă către soare, pădurea de pini care coboară până la marginea coastei… apoi crestele subțiri ale Alpilor…niciun zgomot… din când în când un  fluier numai, o corlă în levănțică ori clopoțelul unei catârce. Cât despre întoarcerea turmelor de oi de la munte și intrarea la ferme, Daudet le scrie prietenilor : <em>vă jur că n-aș da spectacolul ăsta pentru toate premierele pe care le-ați avut săptămâna asta la Paris.</em> Povestea Morii lui Daudet e memorabilă : în trecut, până când niște indivizi de la Paris au venit și-au ridicat pe drumul spre Tarascon o moară cu aburi, așadar până la acel fatidic ceas, în jurul satului, pe toate coastele care-l înconjurau erau numai mori de vânt, aripi nenumărate care se învârteau neobosit în bătaia Mistralului. De când cu moara cu aburi a parizienilor, morile de vânt nu

<img class="alignleft size-medium wp-image-678" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/06/Marilyn-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Imaginați-vă un fascicul de lumină care traversează Coreea cu o viteză intangibilă, fulgerătoare. O singură imagine se imprimă instantaneu pe suprafața lui: tăietura adâncă pe care oamenii o fac în trupul țării acesteia și prăpastia care se deschide simultan în sufeltele lor. Suntem în Coreea anilor 50 când țara se frânge pe din două, când frica și groaza de moarte se revarsă pe străzile orașelor până în largul mării. Îngroziți, oamenii caută cu disperare un refugiu imposibil. Orașele fantomatice,bântuite de vânturile uscate și de agonia orfanilor, creează imagini halucinante. Cum la fel de halucinant este și peisajul nocturn al Seulului care-și îngroapă în noapte infinitele ruine și, împreună cu ele, glasurile flămânde de peste zi ale copiilor. Copii care cresc la rândul lor alți copii, orfani pentru orfani. Coreea - o lume trecută printr-un război fără să fi ajuns încă la pace. Cei dispăruți

<img class="alignleft size-medium wp-image-639" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2021/01/fulas-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Să ne imaginăm un teren abandonat, o pârloagă, un pământ tare, împietrit, invadat de bălării, de rădăcini fibroase, strâmbe, putrede și fără rod, de pir și de iarbă rea. Un pământ ars de soare și uscat de vânt  care a uitat de aerul plugului și de stropii cerului. Să ne imaginăm acum plugul, tras de cal, mânat de om. Plugul rece și adânc care desțelenește locul, greu, dar întoarce brazda, scoate pirul, rădăcinile moarte (și moartea din rădăcini) trezește pământul, îl face ogor. Aceasta este literatura lui Cristian Fulaș. Cel puțin la prima întâlnire. Fulaș scrie la fel cum plugarul se luptă să desțelenească pământul rău, cuvintele și frazele scriitorului au duritatea și gheața fierului de plug care lasă în urma lui brazdă crudă, pământ eliberat și viu. A trăi ceva ce nu mai e viața ta pentru că viața ta s-a terminat

<img class="alignleft size-medium wp-image-621" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2020/12/profesorul-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Totul în viață este experiență. Minus Matematica. Știm că apa fierbe la 100 de grade-am văzut cu ochii noștri. Dar nimeni nu a pus vreodată mâna pe un logaritm, pe un radical sau pe o funcție matematică. Și totuși le cunoaștem și pe acestea. Cunoaștem atâtea adevăruri și obiecte matematice! De unde? Iată-ne în cămăruțele strâmte și deosebit de modeste ale unui bătrân atât de împuținat la trup. Cândva profesor universitar de matematică, mintea sa a rămas acum la granița anului 1975, continuându-și însă genialitatea matematică. În plus, într-o memorie care se șterge definitiv la fiecare 80 de minute, adevărurile matematice sunt singurele care rămân neatinse. Povestea aceasta este despre emoția care te cuprinde atunci când descoperi cum se extrage radicalul dintr-un număr, despre intriga aflării numerelor perfecte și a celor triunghiulare și, în general, este o poveste despre dezgroparea unor cristale din pereții

<img class="alignleft wp-image-593" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2020/09/Ziua-a-saptea-195x300.jpg" alt="" width="177" height="272" />E prima zi a morții tale...și a început să ningă, jilav, dar ninge. Ninge deasupra-ți și tu, tu te trezești că nu ai haine potrivite pentru o așa zi. Porți în continuare același rând de haine, ponosite, tocite și vechi (dar și tu ești asemenea lor) - zdrențe dintotdeauna, care n-au fost parcă niciodată noi. Aveai un pardesiu mai bun, pus deoparte acasă, dar iată că acum n-are cine să ți-l aducă...cine să-i îmbrace pe amărâții care mor singuri pe lume? Da, în orice împrejurare, singurătatea e legea universală a morții. E prima zi a morții tale și o tristețe, cum n-a fost alta, cum nu s-a simțit vreodata te cuprinde: mai dureroasă decât moartea e însăși singuratatea care se naște odată cu ea, care continuă. Să fii atât de singur încât să n-ai pe nimeni în lume care să-ți poarte doliul...să fii obligat atunci să ți-l porți singur. Să cauți singur peticul acela de pânză,

<img class="alignleft size-medium wp-image-582" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2020/05/Coperta-1-IAR-PETRU-PLÂNGEA..-211x300.jpg" alt="" width="211" height="300" /><em>În poezia fratelui Alexandru, Îngerul care trâmbițează are sulița întotdeauna aproape.</em> De fiecare dată când auzea cocoșul cântând, Petru plângea. Pentru că nu-i suficient să ai o casă, e trebuință de a ști să locuiești acolo. Aceasta este toată taina. Nu poți locui o casă altfel decât pe măsura sufletului tău. Poate tocmai de aceea, nu toate casele sunt la fel, cum nici un suflet pare că nu seamănă cu altul: unele case sunt calde, altele sunt reci, unele sunt pline, altele pustii, mai ales acolo unde oamenii trăiesc în afara (sufletelor) lor. Nu-i puțin lucru să ai oaspeți: prin ușa casei pe care o deschizi, cineva a pășit deja în sufletul tău. De aceea Petru plângea: fusese oaspetele celui mai înalt locaș, intrase la Ziditorul însuși. Acela fără de care nimic nu s-a zidit din cele ce s-au zidit. El, Logosul Universului,

<img class="alignleft wp-image-559 size-medium" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2020/05/Copiii-de-pe-Volga-1-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />VOLGA – acest mare fluviu al Timpului, oferindu-i Istoriei, cu atâta generozitate, ambele sale maluri: malul stâng dar și pe cel drept. Alegi și nu alegi în definitiv asupra așezării tale. Cel puțin oamenii Iahinei, oamenii Volgăi, nu vor ști să-ți spună limpede cum și cu ce forțe au ajuns să locuiască pe un mal sau pe altul. Tot ce știu e că Marea Împărăteasă Ecaterina II i-a chemat într-o zi aici; apoi vânturile <em>(grele iarna, amestecate din belșug cu zăpadă și gheață, suple primăvara, respirând umezeală și electricitate celestă, indolente și uscate vara, amestecate cu praf și semințe ușoare de colilie</em>) i-au mânat de-o parte și de alta a apei, e drept, uneori s-au așezat stavilă ei înșiși. De deasupra Volgăi, survolând curgerea timpului, Istoria a știut să-și aleagă bine malurile. Malul stâng i-a aparținut dintotdeauna. Aici și-a desfășurat întregul arsenal, dezlănțuindu-și

<img class="alignleft size-full wp-image-554" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2020/02/images.jpg" alt="" width="193" height="276" />E nevoie de un grăunte de noblețe sufletească pentru a te apropia de Frumos și a putea recunoaște Frumusețea. Pe de altă parte, asemenea Frumuseții, există o fragilitate infinită a sufletelor  care o fac posibilă. Aceasta este lumina care traversează mica planetă literară pe care Foenkinos o dezvăluie aici. Trebuie mărturisit că orice nouă apariție David Foenkinos în limba română e un prilej de bucurie. Personajele lui Foenkinos au de fiecare dată un aer diafan, distrat, par a fi cumva picate și pictate din Cer, improbabile prin pitorescul lor, insolite, mereu imprevizibile, într-o permanentă inadvertență la lume, caraghiose și solare. <em>Către Frumusețe</em> (<em>Vers la beauté</em>) amintește de <em>Charlotte</em>, momentul acela serafic în cariera scriitorului, unic până în prezent, când viața este surprisă cutremurându-se înfiorător, asistând neputincioasă la strivirea propriei inocențe. În suferință, spune Foenkinos, anticipând cumva ceea ce urmează, ființele umane se împart în două:

<img class="alignleft size-full wp-image-545" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2019/12/mishima.jpg" alt="" width="225" height="225" />Proza scurtă a lui Mishima adunată în acest volum demonstrează înainte de toate că există o anume geografie a lecturii: e nevoie de spații ale tăcerii prielnice descinderii  în aceste fragmente de lume pe care maestrul le oferă.  Altfel nu vei găsi niciodată firul narativ care șerpuiește neîncetat aici. Pentru că trupul acestor povestiri e frământat și crescut din muzică și din poezie. E nevoie deci de liniștea din jurul cititorului ca lucrurile să se dezvăluie. Am comparat literatura lui Mishima cu suprafața înghețată a unui lac imens, o gheață care începe să se crape ireversibil,  alergând pretutindeni și ramificându-se în mii și mii de raze fine; o țesătură barocă care vine să îmbrace un peisaj a cărui muzicalitate nu poate fi cuprinsă numai în tăcere. Țara Frumoasei Toamne Veșnice și a Veșnicului Soare Arzător – descrierea acestui fragment insolit al copilăriei, trăit la

<img class="alignleft wp-image-534" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2019/12/libris-195x300.jpg" alt="" width="130" height="200" />Dacă există o banalitate a răului, și există, de ce n-ar exista atunci și o banalitate a binelui? De ce n-ar fi și binele cum se spune... à la hauteur? Ne referim la mișcarea aceea de manifestare (a realității) dezarmantă și șocantă tocmai prin simplitatea și <em>firescul</em> ei, prin caracterul spontan, prin simetria perfectă a detaliilor și a efectelor ireversibile angrenate – prin absurdul contingeței la care asistăm. Vrem să spunem deci că ceea ce numim <em>simetria dorințelor</em> ține fix de această banalitate a binelui, că spectrul ei se propagă la infinit în viețile noastre, adesea insesizabil. La fel de bine am putea vorbi, pornind de la această carte formidabilă, despre existența unui <em>efect Nevo</em> – a acționa involuntar astfel încât efectul căutării tale să conducă fix la aflarea fericirii celuilalt. Iar celălalt să-ți fie prieten. Aceasta este povestea a patru băieți din Haifa. O poveste

<em> <img class="alignleft wp-image-520" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2019/10/povestea-asta-este-despre-sarah-pauline-delabroy-allard-300x300.jpg" alt="" width="276" height="276" /></em><em>Povestea asta este despre Sarah</em> însă cartea, desprinsă parcă dintr-o metafizică a limbajului - este despre aducerea Literaturii în lumina explozivă a fericirii și mai apoi, în aerul atât de rarefiat al suferinței (mai ales al suferinței,  dint-aceea care zdrobește), până acolo unde cuvintele nu mai sunt de mult  la ele acasă, acolo unde abia dacă mai ajung. În <em>Povestea</em> aceasta, fiecare cuvânt e o rană, o una vie, căpătând în timp o cadență inimă-gând-inimă, năucitoare prin vibrația ei. Ca și cum gândurile s-ar naște instantaneu din lumina și din întunericul emoției, ca și cum cuvintele s-ar preface în daimon al inimii. E greu să te împarți și să distingi între acest limbaj-minune, între această peliculă apofatică pe care Pauline Delabroy-Allard ajunge să o scrie și efectul minune pe care Literatura prea-plinului și a nimicului, a otrăvirii până la urmă, îl creează pe parcursul

<em><img class="alignleft size-medium wp-image-513" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2019/10/bilete-antonio-lobo-antunes-pana-ce-pietrele-vor-deveni-mai-usoare-ca-apa-239x300.jpg" alt="" width="239" height="300" />Pănă ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa </em>(ed. Humanitas Fiction,2019) – nu este doar numele unui roman ci și al unuia dintre cele mai fascinante fado-uri scrise vreodată  în literatura lumii acesteia. Este <em>fado-ul</em> suprem al lui Lobo Antues. Este o muzică în sine, intimitatea sonoră  a unei atât de triste istorii portugheze. Povestea unei Portugalii învinse, dincolo de țărmul ei, colonial, dar și dincoace, povestea unei țări-Mamă care nu-și mai recunoaște fiii, deveniți străini, stingheri, fraticizi. În <em>fado-ul</em> al lui Antunes, nimeni nu se întoarce cu adevărat întreg acasă din măruntaiele unui războiului fatidic. Fiecare se întoarce cu ceva în plus, cu spaime și coșmaruri, cu măști diurne care să le acopere, cu vreun trofeu, sau unii, chiar cu vreun copil de culoare (dacă nu cumva tot un trofeu și el). Fiecare soldat, trimis de Patria Mamă în Războiul din

<img class="alignleft size-medium wp-image-502" src="http://catalinchiru.ro/dev/wp-content/uploads/2019/06/gradina-195x300.jpg" alt="" width="195" height="300" />Am citit <em>Grădina de sticlă</em> ca pe o epistolă către niște părinți inexistenți, sau cel mult existenți într-o lume numai a lor, nu și în lumea copilei pe care cândva, au lăsat-o în urmă. La fel de bine Tatiana Țîbuleac  dă glas unei mărturisiri a destinului sub forma unui ascunziș la care răul pare că nu are cheie. Totul a început într-un Decembrie, o zi de luni.  Atunci s-a născut a doua oară, atunci s-a născut cu adevărat. Nu din apă și din duh, sau poate că au fost apa și duhul, dar cu certitudine luaseră dintr-o dată chipul unei femei. Femeia aceea stranie e cea care a salvat-o din fierea grea a Orfelinatului. Abia atunci a primit cu adevărat o zi de naștere. Orfelinatul ștersese orice fel de aniversare, oricui; pedepsea amar pe oricine improviza o sărbătoare, orice fel de aniversare sau