E nevoie de un grăunte de noblețe sufletească pentru a te apropia de Frumos și a putea recunoaște Frumusețea. Pe de altă parte, asemenea Frumuseții, există o fragilitate infinită a sufletelor  care o fac posibilă. Aceasta este lumina care traversează mica planetă literară pe care Foenkinos o dezvăluie aici.

Trebuie mărturisit că orice nouă apariție David Foenkinos în limba română e un prilej de bucurie. Personajele lui Foenkinos au de fiecare dată un aer diafan, distrat, par a fi cumva picate și pictate din Cer, improbabile prin pitorescul lor, insolite, mereu imprevizibile, într-o permanentă inadvertență la lume, caraghiose și solare.

Către Frumusețe (Vers la beauté) amintește de Charlotte, momentul acela serafic în cariera scriitorului, unic până în prezent, când viața este surprisă cutremurându-se înfiorător, asistând neputincioasă la strivirea propriei inocențe.

În suferință, spune Foenkinos, anticipând cumva ceea ce urmează, ființele umane se împart în două: sunt cele care rezistă luptând prin trupul lor și cele care o fac sufletește. Cu alte cuvinte, există semeni a căror ființă va manifesta întotdeauna o inadvertență la suferința fizică, în vreme ce altora, le este cu neputință rezistența în cea sufletească. Posibilă este când o cale, când alta. Foarte rar ambele. Într-un asemena context, Frumosul din Artă devine prin excelență, exercițiul salvator al sufletului.

Aceasta este povestea unui om cu capul puțin în Lună, mereu printre cărți și opere de artă. Când viața sa se rezumă la o succesiune de gări, iar uneori la un impas, un drum barat, o fundătură…Muzeul de Artă devine singurul refugiu și adăpost din lume. Aici se pot întâmpla atâtea.

Cum ne-a obișnuit, Foenkinos nu crede în renunțare.  Printr-un comic devastator al situațiilor, scriitorul nu ezită să caricaturizeze (prin ricoșeu) sterilitatea limbajului turistic contemporan, desprins fie și numai din vorbele acelora care mărturisesc cu atâta nonșalanță cum că (în concediile lor) au făcut o țară, un oraș, un muzeu…de partea celalată se regăsește impostura ghidului turistic, caracterul steril și mecanic al discursului său, întotdeuna același, repetându-se zi după zi, sezon după sezon, mereu golit de orice emoție și interes estetic.

Să ne întoarcem însă către Frumusețe.

De ce ar părăsi cineva catedra de Arte Frumoase și s-ar angaja…paznic la muzeu ? De ce ai decide s-o termini definitiv nu doar cu trecutul ci și cu prezentul – să dispari complet din viața asta în care te știu toți și să reîncepi o alta, acolo unde nu cunoști pe nimeni ? Cum să continuni să trăiești cu sentimentul nemărginit al unei neputințe ireversibile ?

Există o vârstă a sufletelor diferită de cea a trupurilor. Unele dintre aceste suflete îmbătrânesc și mor cu mult înainte. Oameni ca aceștia, cu moartea în suflet, reușesc uneori să înșele viața până și în orizontul valorilor ei estetice. Nu e cazul lui Antoine Duris – omul nostru cu capul puțin în Lună, care încearcă dimpotrivă, să restaureze Frumusețea atât de fragilă a lumii acesteia. Pentru că nu-i așa? Există în orice eșec, o presimțire o reușitei care are să vină.