Se știe că întotdeauna după un dezastru natural, un cataclism, o calamitate, natura continuă să meargă mai departe. Altfel, dar continuă. I se spune reziliență.

Asemenea naturii, oamenii învață să-și apropie, să locuiască și ei astăzi într-o lume a rezilienței. Au făcut-o mai mult sau mai puțin conștienți la intervale și salturi mari ale Istoriei, o fac și în prezent în vibrațiile cotidianului.

Pe coastele maritime ale Japoniei, atunci când cerul coboară pe pământ, nu-i întotdeauna timp de poezie: e vremea taifunului. Trebuie să te pui la adăpost și totodată să adăpostești ceea ce ai mai de preț. De ce ai înfrunta taifunul, vântul turbat și sălbatic, suind singură pe colina de deasupra țărmului, învelind de sus și până jos cu folie de protecție o cabină telefonică stranie, albă cu aparat negru în interior, dar fără niciun fir de conectare la lume?

Pe 11 Martie 2011, în NE-ul Japoniei, Marea s-a cutremurat și apele au înghițit pământul. Apoi, în urma apelor, a venit focul și a mistuit ce a mai găsit. Acela n-a fost un taifun, acela a fost un tsunami. Acel tsunami care ți-a luat mama și copila, bunica și nepoata, pe care nici apele și nici focul, găsindu-le împreună, într-o strânsă și eternă îmbrățișare, nu au reușit să le despartă.  Așa le-au găsit mai pe urmă oamenii: bătrâna și copila în acea unică, ultimă și indestructibilă îmbățișare. Tu însă nu le-ai văzut, oamenii ți-au povestit numai, tu ai rămas fără mamă și fără copilă – pentru asta nu s-a inventat însă niciun nume… nu există cuvânt pentru o asemenea pierdere, pentru cel sau cea rămasă în urmă… Cum să numești ceva ce nu există, cum să dai nume acelei vieți, de după pierderea unui copil?

În grădina casei lui Suzuki-san, pe o colină deasupra Mării, la poalele Muntelui, în mijlocul unei livezi de kaki, se află o cabină telefonică. Adesea, din împrejurimi sau de departe, unii oameni vin și intră în ea: se ridică receptorul negru, se formează cele 10 cifre ale unui număr sau altul și se vorbește, se povestesc multe, și multe se încredințează vântului.

În sensibilitatea niponă reziliența învinge jalea sau disperarea atunci când vorbim despre doliu. Oricum, nu știe nimeni dacă în doliu e mai greu să înveți ceva sau să te dezveți de ceva – cert este însă că într-un doliu trăit ca reziliență, atunci când mintea cedează, trupul îi poate veni în ajutor. De aceea, orice activitate, orice mic detaliu sau gest cotidian, rutinat ori nu, contează.

Moartea are marele dezavantaj de a se grăbi, de a nu asculta povestea până la capăt; rămân întotdeauna lucruri și gânduri nespuse, de împărtășit. Așa încât, a vorbi cu cei ce nu mai sunt despre viața care continuă, n-ar trebui să fie nimic straniu și nefiresc aici.

Tsunami-ul din 11 Martie 2011 a lăsat în urmă 15897 de morți și 2534 de dispăruți. Cabina telefonică din grădina de kaki există și astăzi pentru că viața, asemenea naturii, a învățat să continue, altfel, dar să continue. În definitiv, de ce nu am încredința suferința vântului?