Anthony Doerr reînvie marile bătălii și epopei ale omenirii, restituie gustul și emoția pentru aventurile care ne-au întemeiat civilizația: de la Ulise la Constantinopol, trecând prin Antichitate și până în zilele noastre și mult, mult dincolo de ele într-o lungă și nesfârșită traversare și cucerire a spațului prin corăbi ahee si navete generaționale.

Literatura universală are această forță de a traversa istoria, de a încinge marea topitorie a spiritului sub focul veșnic al epopeilor.

Dar așa cum mărturisește însuși Anthony Doerr, Cetatea… este scrisă drept un omagiu și o odă aduse Bibliotecilor din lumea întreagă. Unde mai există un asemenea spațiu privilegiat, unic, în care să te adăposteși de gerul iernilor și de arșița verii, citind (călătorind) fără întrerupere, fără a plăti un ban?! Iar gardienii Bibliotecilor au fost și sunt în continuare adevărați eroi, aceia care merită tot respectul nostru.

Anthony Doerr retrezește așadar gustul pentru antici, pentru bizantini (pentru cotidianul celor din Constantinopol, gustul pentru citadelă, pentru zidurile ei legendare, pentru căderea lor) dar și gustul, tentația viitorului inter-galactic. Toate cele trei falii epice se împletesc în jurul cărților, al cărților pierdute și al Bibliotecilor uitate. Pentru că și cărțile mor, la fel ca oamenii. Dacă nu sunt păzite, spune Doerr, dispar la un moment dat din lume. Și când o carte dispare din lume, amintirea moare a doua oară.

Constantinopol 1452. Să aștepți venirea pe Bosfor a celei dintâi cețe a toamnei, în care să te ascunzi la lăsarea întunericului pentru a urca în frânghie peretele abrut al unei mănăstiri părăsite de peste 300 de ani și să sustragi de acolo cărți pline de coloane și semne fantomatice… pentru o biată fată, orfană de nici 12 ani, îndrăgostită de alfabetul și poveștile anticilor… trebuie să fi fost aventura vieții însăși. Numai că… marele oraș, Imperiul însăși are zilele numărate.

Freamătul acesta de sfârșit de lume, ca un zvon ciudat, pare pentru început ireal, nefiresc, fără noimă și întru totul lipsit de ființă pentru locuitorii din Constantinopol, pentru viețile lor rânduite și cotidianul lor insolit. Cu atât mai mult pentru croitoresele unui atelier adăpostit bine în chiar inima Cetății. Croitorese care-și încep ziua de lucru în rugăciune (,,Apără-ne, Doamne, de trândăvie, slăvit fie numele Tău”), deschid dulapul cu ațe, cântăresc firele de aur și argint și cutiuțele cu perle de cultură, le consemnează greutatea pe o tăbliță de ceară și imediat ce încăperile se luminează suficient cât să se distingă firul alb de cel negru, se pun pe treabă… brodând în fiecare zi sfinți, stele, balauri și viță de vie pe straiele preoțești.

Dar la 1492 lumea s-a sfârșit nu doar pentru cei dinăuntrul Zidurilor lui Teodosie al II-lea, împăratul care a poruncit ridicarea lor în jurul anului 410, ci și pentru oamenii din afara Cetății imperiu, pentru acei păgâni a căror viață se împletea în jurul aceluiași mosor: vitele, pâmântul, stupii plini de miere, superstiții și, cel mai adesea, trudă.

Cu atât este mai fascinantă călătoria în Cetatea cucului… cu cât ajungi să privești de ambele părți ale Cetății, să cobori printre oamenii aflați de-o parte și de alta a lumii, aflându-le poveștile, neputințele bogăția medestiei lor.

Cartea aceasta pentru care Anthony Doerr a primit  la început de Noiembrie 2022 Marele Premiu pentru Literatură Americană pare a fi o poveste nesfârșită care se scrie în continuare pe măsură ce este citită, ca și cum un zăcământ tainic, viu și vrăjit, ar guverna-o dinăuntru. Oriunde ai călători în ea, în fiecare din cel patru zări ai lua-o și  oricât de mulți ani lumină ai străbate deasupra ei, povestea (celor vechi, a anticilor) merge mai departe.

Dezbracă până la os cuvintele pe care le știi deja și ai să găsești pe fundul oalei anticii, care se vor uita și ei, la rândul lor, lung la tine.