Paradoxal dar Închisoarea nu e atât o problemă a Spațiului ci în primul rând o problemă a temporalității. Timpul Închisorii, timpul carceral e infinit mai greu de îndurat decât spațiul propriu-zis.  Când ești închis, mai ales atunci cînd ești pentru totdeauna – CUM? – devine dintr-o dată întrebarea prin excelență, întrebarea prioritară, paradigma în care dacă se întâmplă ceva, atunci prin ea se întâmplă. Cum să trăiești când viața ta s-a sfârșit pur și simplu? Cum să-ți continui existența când totul e distrus? Și încă nu am atins esența lui CUM? Adevăratul praxis (lăuntric), cel care contează, abia acum iese la suprafață:  CUM ai putut să faci așa ceva, CUM ai putut să ajungi aici? Acesta este gândul infinit, gândul pe care nu-l poți alunga, care pătrunde prin toți pereții închisorii, întrebarea al cărei răspuns decide totul.

Suntem pe Coasta Californiei, într-un San Francisco însă fără candoare și departe de orice fascicol insolit; pornim din orașul aflat în spatele tuturor fotografiilor, din orașul de sub Golden Gate, oraș aflat la marginea Orașului – din locuri în care nu poți avea viitor, locuri bântuite numai de trecut. Aici, sub Poduri, visul american e o fantasmă numai, viața galopează fatidic dintr-o experiență a destrămării în alta, până la infernul perpetu.

Ești în închisoare. Ai 29 de ani, dar nu ai și data eliberării.  În dreptul numelui tău apar două sentițe pe viață plus alți șase ani…de pedeapsă. Ce faci și mai ales, cum faci ? Sinuciderea (care ar fi o răzbunare pe viață și pe cei care te-au adus într-un fel sau altul aici) nu-i o opțiune, nu încă. Lectura în schimb ar putea fi. Și cititul chiar te ajută: face ca dintr-odată lumea să fie mai mare iar gândurile tale…ceva mai libere.

Nu trebuie să fi trecut prin cinematografia clasică a penitenciarului pentru a descinde în cruzimea fenomenului.  Rachel Kushner te duce fix acolo, în măruntaiele Iadului, acolo unde viața devine o simplă senzație, de gol infinit, de înfiorătoare neputință. Simți gustul închisorii, luminile ei, zgomotele și tăcerea locului, miroși sângele, asculți plânsul ascuns cum se transformă-n urlet, descoperi incomensurabila valoare a lecturii și neprețuita satisfacție a muncii (de atelier), înțelegi că viața continuă chiar și atunci când totul din ea s-a scurs, iar anii, în goliciunea zilelor, în vidul de rost al lor, sunt totuși  acolo, alcătuind un orizont fragil, aproape insesizabil.

În această ultimă realitate a vieții, aici unde numai omniprezența morții face ca inimile să mai aibă frământări, zbateri, spaime sau pâlpâiri, aici se întâlnesc destinele zdrobite ale unor tinere femei pentru care viața nu a mai găsit niciodată o a doua șansă.

Cumva, Rachel Kushner conferă substanță literară unei teme actuale și extrem de electrizantă, cel puțin în cinematografie, cea a societății contemporane  care naște și crește în măruntaiele sale maligne, destine monstruoase, destine în albiile cărora e imposibil să nu te înneci. Răul social există atâta vreme cât există și aceaste societăți găunoase, atinse de molima intoleranței, a nepăsării și indiferenței, societăți roase de viermele cruzimii și de cel al inegalității de șanse, societăți care la final de drum îți vor spune doar atât: dacă voiați să fiți părinți, nu ajungeați la închisoare.