Dacă Literatura ar crea o inimă, atunci aceasta ar putea fi dovada – Contrejour-ul lui Paul Țanicui. Cartea-inimă. O deschizi, lași timpul să-i întoarcă paginile (de fapt ai senzația că paginile rămân în permanență deschise, că nu se pot închide niciodată) – începi atunci să-i simți bătăile, pâlpâirea.

Înăuntrul cărții este o inimă mare, e drept că la un moment dat se face extrem de mică, ai impresia chiar că a dispărut, dar e acolo, e vie, îi simți în permanență pulsul, zbaterea, tresărirea, spaima, o vezi cum freamătă, cum galopează gata sa iasă din pieptul cărții, să se spargă. Îi simți rănirea, îndoiala, o vezi sângerândă, zmulsă și stingheră. Dar niciodată trădată sau înșelată. Pentru că sinceritatea este aici o fibră a scriitorului.

Contrejour (ed. Curtea Veche, 2018) – este întradevăr o poveste de iubire, amprentă a vieții și a morții unui cuplu, dar întâi de toate Contrejour este un timp, timp al mărturisirii și al confesiunii. Mesajul lui, de o solaritate orbitoare, devine imposibil de ratat.

Așezat din nou, în bătaia aripilor unui înger, Țanicui spune povestea omului, reușind să atingă prin interogații febrile, marile tainele din noi: din iubire în durere și mai apoi în cădere.

Totul, întregul conținut al cărții este unul solar; este o poveste care se naște sub Soare (nu sub Lună), care crește în Soare și rămâne sub el. Pe măsură ce se mișcă în lumină, chipurile descriu forme și contururi, pentru a rămâne definitiv în ipostaza aceasta privilegiată, atât de rară. Soarele va continua să le încălzească și să le ardă  din urmă.

Momentul de maximă tensiune al acestei cărți, care să nu uităm, este o carte-inimă, este atins, în mod paradoxal seara, atunci când El și Ea stau așezați pe o scândură de bancă, având Bunica între ei. El o va fi cerut-o pe Ea. O va fi cerut-o și își vor fi dat mâinile, unul altuia, acolo, în poala bunicii. Sublim! Este momentul în care putem spune că cinema-ul coboară în literatură, fapt nicidecum neobișnuit în creația literară și nu numai a lui Paul Țanicui.

Ce se întâmplă în continuare știm deja. Desfășurarea vieții în specatacolul ei, cu taina fericirii, cu cea a extra-ordinarului, a celor ieșite din comun (și care conferă comunului atâta bogăție). Se ajunge atât de departe încât viața se dăruiește pe sine.

Nimeni nu știe când anume apare ruptura, pur și simplu ea se întâmplă. Ca cititor nu-ți dai seama pentru că nici personajele nu știu, nici oamenii, nici scriitorul. Geniul celui din urmă însă este de a fi pătruns în miezul acestei taine, de a fi surprins zbaterea aripii care se prăbușește. Starea de vertij devine dominantă: cuvintele nu mai încălzec, ci din contră propagă răceala, zgârie, fac să doară; soarele însuși devine rece. Dintr-o dată tonul și natura dialogului este alta, de nerecunoscut: se vorbește răspicat, tăios, se judecă, se reproșează, cuvintele sunt aruncate fără milă. Suntem în mijlocul crepusculului, în lumina aceea bizară, în ne-lumina care se întâmplă uneori în noi, atunci când soarele e aruncat în întuneric. Țanicui te duce acolo, îți arată omul în lumina crepusculului, sau conturul numai a ceea ce a mai rămas din ființă.

Dacă eziți încă cu acest nou Țanicui, află cel puțin că în roman se mănâncă extrem de bine: carne de vită  cu legume la cuptor, păstrăv în foi de viță, pâine cu unt, salată de gogoșari cu usturoi, carne de porumbel în crustă crocantă și salată de fruncte de mare, prăjitură cu smochine și cremă de brânză, fistic cu chorizo felii. Sunt învelișurile culinare numai ale unei povești care continuă să existe în lume și pe care o poți întrezării ziua în amiaza mare atunci când Soarele…

Paul Țanicui, Contrejour, ed. Curtea Veche, București, 2018