În orice război, domestic, civil sau mondial, inocența piere prima. Povestea aceasta este despre copilărie și e atât de umană, de senzitivă și de aproape de tine, că te înfioară.

Suntem din nou cu Schmitt, la limita insesizabilă dintre viaţă şi moarte. În acel spaţiu şi-n acel moment în care totul devine posibil şi în care orice se poate întâmpla, se poate încarna, materializa, sau dimpotrivă, distruge, pierde, dizolva cu totul, definitiv, ireversibil. Suntem în Locul și-n Timpul Revelaţiei, în ciuda împrejurărilor care indică tocmai lipsa ei. Suntem atât de aproape de om, de atingerea lui, de strigătul său, de tăcerea acestei fiinţe fabuloase, ființă al cărei destin istoric şi sufletesc ajunge să traverseze în istorie peisaje wagneriene, apocaliptice. Pentru că Apocalipsa – înainte de a fi o izbăvire, izbăvirea finală, este sânge, frământare şi foc.

A recăpăta, fie şi numai un singur gram de încredere în om e uneori suficient pentru a te salva din mijlocul celor mai groaznice împrejurări, din hidosul atrocităţilor pe care omul însuşi, tot el, se dovedește în stare.

Ar fi facil de arătat că imaginea dominantă a cărţii este cea a copiilor evrei, orfani, pe care familiile lor, aflate în drumul către lagărele morții, i-au lăsat în urmă. Copii abandonaţi vieţii. Aceiaşi copii ascunşi în mănăstirile creştine, și care la capătul atrocităţilor (o lume de care preoţii, riscând şi sacrificând adesea totul, i-au ţinut departe) – sunt aliniaţi acum în piețele de Duminică (Marché de Dimanche) spre a fi recunoscuţi de rudele întoarse acasă, de cineva, de oricine. La urma urmei, pentru a fi recunoscuţi de părinţi. De notat că reciproca nu poate exista: pentru că părinţii, cei câţiva dintre ei care s-au mai întors, au fost de nerecunoscut.

Schimtt scrie despre cei rămași la marginea ororilor, în proximitatea undei de șoc a Holocaustului, despre șansa enormă la supraviețuire și despre cei care au dăruit-o, care au făcut-o posibilă. Oameni orfani, pustiiți și stingheri…făcând însă din pustiul lor ca binele să se întâmple. Pentru că timpul Holocaustului, ca orice alt timp al răului, al atrocității, devine în mod paradoxal, cel mai favorabil timp al valorii morale, al actului salvator. Nu mai e vremea deosebirilor, a nuanțelor, a ceea ce ne separă și ne intrigă, ci e timpul asemănărilor, a ceea ce ne unește, ne este comun.

Rezumând, lucrurile pot fi spuse în felul următor: din mijlocul infernului, caută să te ocupi de cele esențiale, indiferent care este numele Dumnezeului tău, indiferent ce limbă vorbești sau în ce împrejurări ai ajuns acolo.

Într-o noapte adâncă un preot coboară în cripta unei biserici părăsite. La capătul treptelor de piatră, în taină, deschide acolo o carte și își îndreptă privirea către o cetate: omul nostru, preot creștin, deschide în fapt vechile cărți ale Torei și privește către Ierusalim. El este omul lui Schimtt, rațiunea pentru care această istorie a fost scrisă. Este preotul creștin care salvează copiii evrei în vremea Holocaustului.

Ca de fiecare dată, scriitorul își invită cititorul (ale cărui pricepere și talent sunt valori apriori pentru Schmitt) – la o probă de umanism.

Plimbându-te printr-o întreagă galaxie de povești și istorii ce luminează cerul de deasupra culturilor Europei celei vechi – Schmitt te ademenește în interior cu o febrilitate ludică, până într-acolo încât devine limpede că povestea îți este spusă ție, că te privește, că este despre tine și despre omul pe care-l alcătuiești.

Ca probă de umanism, Copilul lui Noe (ed. Humanitas Fiction) se desfășoară în jurul câtorva experiențe fundamentale: mai întâi este experiența locuirii cu sine, a priceperii sau a nepriceperii de a te întovărăși cu cel care ești; apoi este despre puterea de a plânge ca unic mod de a face ca groaza care te-a cuprins și care te-a paralizat, să se ducă, să se risipească; despre acea frică care capătă chipul terorii și al amenințării cotidiene, frică pe care o simți la fel cum câinele simte lupul; Copilul lui Noe este, nu în ultimul rând, o poveste despre sentimentul acela al groazei care te cuprinde numai gândindu-te, imaginându-ți doar, soarta de care tocmai ai scăpat.

În încheiere, pentru a lăsa mai apoi locul tăcerii, vom adăuga doar atât: Noe, dincolo de personajul vetero-testamentar, rămâne un arhetip, unul dintre acele mari arhetipuri ale culturii universale: ori de câte ori te vei îngriji de ceva, vei ocroti, vei păstra, vei lua sub aripa ta, ori de câte ori vei colecționa cu pasiune ceva – în momentele acelea vei fi participat, conștient sau nu, la acest arhetip, vei fi fost Noe. Cu atât mai mult cu cât acelea de care te vei îngriji sunt dintre cele prețioase, rare, fragile și unice.

E duminică dimineața, suntem în piața unui orășel de provincie belgian; în dreapta, pe treptele largi ale catedralei, sub privire curioase ale trecătorilor, rând pe rând, câte un copil, băiat sau fată, se plimbă de la un capăt la altul al treptelor. Copiii sunt bine îngrijiți și sunt blânzi. Sunt orfani și în același timp sunt cei care au învins Istoria.

Eric Emmanuel Schmitt, Copilul lui Noe, ed. Humanitas Fiction, București, 2018