Să ne imaginăm un teren abandonat, o pârloagă, un pământ tare, împietrit, invadat de bălării, de rădăcini fibroase, strâmbe, putrede și fără rod, de pir și de iarbă rea. Un pământ ars de soare și uscat de vânt  care a uitat de aerul plugului și de stropii cerului. Să ne imaginăm acum plugul, tras de cal, mânat de om. Plugul rece și adânc care desțelenește locul, greu, dar întoarce brazda, scoate pirul, rădăcinile moarte (și moartea din rădăcini) trezește pământul, îl face ogor. Aceasta este literatura lui Cristian Fulaș. Cel puțin la prima întâlnire. Fulaș scrie la fel cum plugarul se luptă să desțelenească pământul rău, cuvintele și frazele scriitorului au duritatea și gheața fierului de plug care lasă în urma lui brazdă crudă, pământ eliberat și viu.

A trăi ceva ce nu mai e viața ta pentru că viața ta s-a terminat demult. Acesta este primul și unicul gând, gândul zilei și al nopții, omniprezentul gând, rostit și mut în egală măsură, cu care oamenii lui Fulaș pornesc la drum, o iau până la urmă (cum se spune) din loc. E drept că uneori a o lua din loc nu înseamnă și a merge mai departe. Uneori mișcarea e un înapoi,  o cădere și o recădere, un impas, drum barat, o fundătură.

Cu Fulaș cobori în infernul adicției.  O lume volatilă în care ceața emanată de alcool învăluie totul: imediatul vieții, fâșiile prezentului, dar și înălțimile destinului, tectonica surdă a trecutului.

Pentru că am decis că trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit, oamenii lui Fulaș, căzuți în Infern, nu mai cred de mult în schimbare, poate numai într-o altfel de viață, în ceva ce seamănă a viață, dar puțin probabil să fie. Devine limpede de ce, atunci când miracolul creației se întâmplă, actul și gestul în sine nu pot fi decât exterioare sinelui, străine. În infernul pământesc legea înstrăinării guvernează asupra fiecărui gest/act: vegetativ, social sau creativ.

În ,,După plâns” miza nu e viața (din care n-a mai rămas nimic), ci Literatura (care poate fi ceva). Un pariu cartezian nu atât pe existența Literaturii, cât pe forța ei salvatoare.

Ne refugiem în scris și în ceea ce impropriu se numește creație doar pentru că nu ne putem refugia în altă parte, nu ni se va oferi niciodată azil în țara sentimentelor. Pentru noi toți, scrisul e singura evadare din halucinoza realității. Și nici măcar nu pare să aibă sens la o adică. Dacă tot ce ne-a mai rămas e scrisul, suntem nespus de săraci. De ce? Pentru că nu există literatură, există doar o sărăcie a vieții, care se traduce în interminabile strădanii, în chinuri neînchipuite, în scris. Nu există literatură. Există în schimb doliul miilor de oameni care și-au părăsit viața sau au fost părăsiți de viața lor și s-au dedat scrisului, într-un ultim efort de a nu muri.

Determinare genetică sau adaos social, fără amintire, fără memorie, omul e nimic. Misterul creației pare a se ascunde în acele lucruri care să amintească și să îți amintească de tine. Înfrânți definitiv de patimi , oamenii lui Fulaș au acest gând: că trebuie să împingă lumea mai departe, măcar cu un pas, măcar cu un milimetru. Iar pentru milimetrul acesta merită să trăiești. La o adică, ai zice că e unul din acele idealuri comune, universale, însă toate aceste adevăruri absolute capătă o greutate incomensurabilă, acum când moartea a primit deja lovitura de la 11 metri.

Fulaș te duce în lumea extrem de fragilă a bodegilor bucureștene (de la Gara de Nord urcând pe Sfinții Voievozi și până la Romană) – o lume mustind a alcool, animată de vieți neînfricate și de întrebări tari, de ultimele întrebări.

În lumea adicției recuperarea e drum înspăimântător, dureros și hidos. Părăsirea infernului nu poate fi facilă, o promenadă călduță – e de fiecare dată o ruptură, o smulgere, o desțelinare.

Ce rămâne totuși după plâns: o eliberare senină, poate un răsărit în suflet dacă nu cumva o împietrire secătuită, o jale uscată.