Acesta este un monument literar. Un noire, negru precum sufletul omului ars în vâlvătaia cea mare a Istoriei sau carbonizat de cele mai josnice și mai mizere abdicări de la puținul moral și decența pe care viața le așteaptă de la noi. Istoria nu cunoaște milă și nici compansiune, cu atât mai puțin recunoștință în anii de după Al Doilea Război Mondial. Oamenii au plămădit-o altfel.

Pe străzile din Bordeaux, acest oraș murdar, pătat de burnița ca de cărbuni a iernii, necrozat de căldurile jilave ale verii… acest oraș în care toată lumea se preface că i-a uitat pe cei deportați și îi ignoră pe cei câțiva, întorși din lagăre… pe străzile și căile bordeleze așadar, ca și pe cele ale altor mari orașe, nimănui nu-i mai pasă de cei ce-au fost cândva… acum numai Rezistența și eroii ei contează, acum altele sunt problemele, nicidecum evreii supraviețuitori…. aceste fantome aparțin pe veci trecutului și așa trebuie să rămână.

Adevărul este că nimeni nu s-a întors cu adevărat din lagărele morții. Aceia câțiva care au venit totuși înapoi, nu s-au întors acasă, ci într-un loc stingher, amputat de prezent, fantomatic și lipsit de orice însemnătate. Nimic nu mai valoarează nimic într-o lume care s-a sinucis deja cu bună știință. Holocaustul nu a început la AUSCHWITZ-BIRKENAU și nici nu s-a încheiat acolo. A continuat în anii de după 1945 în atâtea alte locuri din Europa sinucigașă.

Urmărirea, arestarea, expulzarea și jefuirea familiilor evreiești de pe întreg teritoriul Franței, într-un cuvânt, exterminarea evreilor, nu a fost numai o problemă de conștiință, ci încă și una juridică, instituțională. Totul s-a desfășurat organizat, sistematizat și instrumentat prin intermediul instituțiilor Republicii, cu ajutorul, aportul și sarcinile asumate de angajații și șefii acestora. Un întreg personal administrativ, funcționăresc, alcătuit din ofițeri, comisari, prefecți de poliție și alte oficialități colaboraționiste. Fără ei nimic nu s-ar fi făcut din cele ce s-au făcut.

Adevăratele gunoaie ei sunt: acești indivizi care în ’45 și după au reușit cumva să se strecoare prin sită; falșii partizani, polițiști, șefi de cabinet care cu ani în urmă au organizat razii, au contrasemnat arestări, au torturat cu maxim de zel, anticipând și depășind ordinele naziștilor. Aceiași care în timpul raziilor au verificat, pălmuit, îmbrâncit pe scări și în camione familii întregi de evrei, urcând mai apoi în casele și în apartamentele lor pentru a  le inventaria și a le jefui;  aceiași care au arestat și au urmărit partizani și care în ’45 au simțit vântul schimbării, s-au declarat dintrodată republicani și au început să se fofileze pe culoarele prefecturilor de poliție doar în cămașă și cu tricolorul pe braț, căutând să le ofere ajutorul acelora pe care i-au persecutat…

Poliția franceză din primii ani ai Mareșalului De Gaulle e în mare parte aceeași din timpul lui Pétain: gunoaiele umane camuflate care și-au inventat la timp acte de curaj, alibiuri, certificate de partizani, profitând de naivitatea Marelui Prost.

După război nu înseamnă neapărat vremea păcii, a rezilienței, ci un timp în care grotescul se metamorfozeză căpătând sub instinctul abject al supraviețuirii, un chip schimonosit, mustind de oroare și emanând în continuare o injustiție ireversibilă, definitivă.

După război, uneori războiul continuă, spune autorul bordelez, continuă tăcut și invizibil. Trecutul se metamorfozează și reușește să se strecoare în prezent sub chipul abject al unui polițist care sună la ușă sau al unui mort întors din lagăre.

Așa începe călătoria literară a romanului din care scriitorul se retrage în permanență, lăsându-ne singuri în atâtea și atâtea anticamere ale morții, ale suferinței perpetue, singuri cu rămășițele unei lumi distruse…