Imaginați-vă un fascicul de lumină care traversează Coreea cu o viteză intangibilă, fulgerătoare. O singură imagine se imprimă instantaneu pe suprafața lui: tăietura adâncă pe care oamenii o fac în trupul țării acesteia și prăpastia care se deschide simultan în sufeltele lor.

Suntem în Coreea anilor 50 când țara se frânge pe din două, când frica și groaza de moarte se revarsă pe străzile orașelor până în largul mării. Îngroziți, oamenii caută cu disperare un refugiu imposibil. Orașele fantomatice,bântuite de vânturile uscate și de agonia orfanilor, creează imagini halucinante. Cum la fel de halucinant este și peisajul nocturn al Seulului care-și îngroapă în noapte infinitele ruine și, împreună cu ele, glasurile flămânde de peste zi ale copiilor. Copii care cresc la rândul lor alți copii, orfani pentru orfani.

Coreea – o lume trecută printr-un război fără să fi ajuns încă la pace. Cei dispăruți nu s-au întors, groaza, care nu s-a ridicat, persistă ca o ceață densă și rece, gurile negre ale trecutului urlă încă de sub ruine… soldații în schimb, ei sunt singurii care par a fi rămas. Sunt americani, iar lor urmează să li se întâmple  o minune, un moment de grație, o amintire care le va lumina viața până la capăt.

Aceasta nu este o poveste despre Marilyn Monroe. Cel puțin nu una obișnuită, consacrată prin imperativul imaginarului masculin.

Prezența zeiței americane pe o scenă improvizată înaintea a 100.000 de soldați e incontestabil un moment istoric, special și ireal. Spre deosebire de reflectoarele scenei însă, lumina romanului nostru cade  în cu totul altă parte. In plus, Marylin, prin ochii unei femei de data aceasta, pare cumva o altfel de ființă decât cea născută din pulberea magică a scenei.

Condiția femeii coreene la jumătatea secolului XX și modul de trai ale acestor mame, copile orfane, văduve și femei abuzate – par a urma împreună aceeași cale, cea a uitării, unica posibilitatea de a supraviețui.