Am citit Grădina de sticlă ca pe o epistolă către niște părinți inexistenți, sau cel mult existenți într-o lume numai a lor, nu și în lumea copilei pe care cândva, au lăsat-o în urmă. La fel de bine Tatiana Țîbuleac  dă glas unei mărturisiri a destinului sub forma unui ascunziș la care răul pare că nu are cheie.

Totul a început într-un Decembrie, o zi de luni.  Atunci s-a născut a doua oară, atunci s-a născut cu adevărat. Nu din apă și din duh, sau poate că au fost apa și duhul, dar cu certitudine luaseră dintr-o dată chipul unei femei. Femeia aceea stranie e cea care a salvat-o din fierea grea a Orfelinatului. Abia atunci a primit cu adevărat o zi de naștere. Orfelinatul ștersese orice fel de aniversare, oricui; pedepsea amar pe oricine improviza o sărbătoare, orice fel de aniversare sau vreun gest de bucurie nechibzuită.

Singura rămășiță din vremea Orfelinatului (alta decât acea senzație de infern în care coborau noaptea, odată cu stingerea, când monstrul pătrundea în camere și se apropia de pat) – așadar singura rămășiță  de atunci, e un gând care rostește acum de la sine: Dacă te bate, rabdă. Dacă nu te hrănește, rabdă. Dacă nu mai poți răbda, plângi pe ascuns.

Grădina de sticlă (editura Cartier, 2018) este viața privită printr-un caleidoscop: viața în mii și mii de cioburi multicolore care se compun și se recompun în lumina insolită a unui astru când rece, când febril, dar cu siguranță, prezent.

Am părăsit demult negura Orfelinatului. Suntem într-un Chișinău al limbii ruse și al sucului de mesteacăn, al sticlăreselor care străbat fiecare stradă asemenea unor regine, un oraș în care țăranii (singurii care vorbesc moldovenește, tocmai pentru că sunt ceea ce sunt, oameni de la țară) vin în el numai pentru a ajunge la piață. Un Chișinău care doarme încă sub șenila Istoriei și care habar nu are că aceeași Istorie îl va izbi din nou, că-l va trezi atât de dureros.

Un Chișinău pitoresc în primul rând prin oamenii lui: oameni cu buzunarul plin de bomboane, cu gura plină de povești; oameni urâți, care tocmai pentru că sunt urâți, se înconjoară de cele mai frumoase lucruri; oameni obsedați de curățenie  tocmai fiindcă zi de zi umblă prin mizerie și trăiesc de pe urma ei; oameni transformându-se pe ei înșiși în hiene, cu ochii zdrențuiți de alcool, oameni pe care nu-i mai poate salva nimeni; oameni cărora le cresc mâinile, picioarele, sânii, mai puțin inimile; țărani care vin la oraș cum spuneam, doar ca să ajungă la piață și orășeni care vorbesc limba rusă fiindcă cealaltă, moldoveneasca, e rușinoasă, e limba celor dintâi.

Un Chișinău al limbii ruse, cu chipul ei nepământesc de frumos, ca un înger plin de cruzime. Limba rusă ca semn al calității umane și al apartenenței la oraș (era cel puțin rușinos și incomod să vorbești moldovenește în Chișinău înainte de anii 90); a vorbi moldovenește însemna să te amesteci cu pleava, dar și mai rău, să devii pleavă. Tocmai de aceea, limba română – atunci când și-a făcut apariția, a fost asemenea unei unghii crescute-n carne.

Grădina de sticlă este povestea copilei orfane care crește fără a ști însă în ce limbă să-și ierte părinții; copila care se încurajează de fiecare dată măcar cu gândul că așa, lor le-au mers mai bine, că le este mai bine. O copilă pentru care viața înseamnă ghemuri după ghemuri care se deșiră unul după altul, până când la capăt nu mai rămâne nimic.

Aceasta este povestea sticlăreselor din Chișinău. Viața lor țesută în măruntaiele orașului. Un oraș peste care Istoria va coborî din cer, asemenea unui trăsnet, strivindu-i mințile și oasele în mii și mii de cioburi. În nicio clipă însă acest oraș nu va înceta să fie o casă, nu va înceta să fie acasă, pentru sufletele care i-au încălzit zidurile și care astăzi îi sunt atât de departe…

Vă mai amintiți timpul acela când așteptai să înceapă școala? Cârpindu-ți manualele, fiindu-ți dor de colegi, de cretă și de note bune?