În poezia fratelui Alexandru, Îngerul care trâmbițează are sulița întotdeauna aproape.

De fiecare dată când auzea cocoșul cântând, Petru plângea. Pentru că nu-i suficient să ai o casă, e trebuință de a ști să locuiești acolo. Aceasta este toată taina. Nu poți locui o casă altfel decât pe măsura sufletului tău. Poate tocmai de aceea, nu toate casele sunt la fel, cum nici un suflet pare că nu seamănă cu altul: unele case sunt calde, altele sunt reci, unele sunt pline, altele pustii, mai ales acolo unde oamenii trăiesc în afara (sufletelor) lor. Nu-i puțin lucru să ai oaspeți: prin ușa casei pe care o deschizi, cineva a pășit deja în sufletul tău. De aceea Petru plângea: fusese oaspetele celui mai înalt locaș, intrase la Ziditorul însuși. Acela fără de care nimic nu s-a zidit din cele ce s-au zidit. El, Logosul Universului, al caselor și al sufletelor, azvârlit ca un stârv, ca un necunoscut dinăuntrul propriei zidiri. Plângând, Petru se ruga, și știm de atunci că acolo unde cuvintele devin rugăciune, acolo casele devin, la rândul lor, biserici. Din lacrimile lui Petru se zidea cea dintâi biserică a lumii.

Să crezi că adevărata inimă a omului poate fi aflată numai acolo unde o durere e urmată de o alta, în mijlocul suferinței, printre ape și stânci, printre vânturi și arșițe – pentru minte asta e o nebunie. Cum nebună e calea omului prin această lume a stihiilor și a foametei, îndurând tâlhari și lei asupra trupului său, câutând neobosit să ajungă la acea moară (a sufletului) unde se macină, la nesfârșit, grâul nădejdii: pentru pâinea îngerească care se frânge tocmai spre a fi împărțită. De aceea Petru plângea: de câte ori nu gustase din firimiturile acelea?

Unde e zbor, acolo sunt aripi. Unde sunt Îngeri, zborul devine o spirală veșnică. Unde sunt oameni însă, plămăditu-s-a aripi două, la încheietura ființei lor – una a dragostei, cealaltă a durerii. Iar taina Înălțării la Cer aceasta este – că în povestea zborului la om, aripa dragostei va bate întotdeauna împreună cu cea a durerii. Când din durere și din dragoste faci aripi, atunci se naște povestea ta. De aceea Petru plângea – învățase că omul poate zbura.

Priviți-l pe Petru plângând. Nu-i deznădejde acolo. Nici disperare și nici chin. El vede numai cum vulpea aceea (numită moarte) pândește la ulucile putrede, la ulucile care abia se mai țin în porțile noastre sufletești; Petru știe acum că nimic pe lumea asta nu-i o întâmplare, un grăunte nu-i fără rost, dar îi vede pe oameni îmbrățișând întâmplarea ca pe o barcă salvatoare și de fapt nu țin în brațe altceva decât un cal troian. Petru plânge o lume învelită în coajă de măr: acest măr copt, zemos, pârguit bine, mustind de culoare și parfum, acest măr, regat al viermelui!

Cum florile de toamnă se luptă până la sânge să țină partea culorilor, cum Icoana e singura făclie care ne mai scoate din noaptea timpului, la fel erau lacrimile lui Petru de câte ori auzea cocoșul cântând.

Gândurile  de mai sus nu sunt ale mele, sau sunt așa cum sunt umbrele lucrurilor atunci când lumea priveste către Soare. Poezia lui Alexandru Mărchidan am simțit-o mereu ca pe apa vie pe care o descoperi tocmai când credeai că toate izvoarele acestei lumi s-au stins.

https://confluente.org/Alexandru_M%C4%83rchidan.html