În amintirea memoriei (Maria Stepanova)

Când viețile alor tăi, bunici și străbunici, ți se par atât de limpezi ca ziua de ieri – atunci Trecutul devine o cale și o datorie personală. Nu poți rămâne indiferent înaintea unor destine mari trăite în deplin anonimat , aproape invizibile. Când Trecutul cheamă imperativ conștiința, Literatura devine o cale de răspuns și de eliberare.

Așadar, nu există vieți anonime, poate numai din acelea trăite în anonimat. Iar când deții harul povestirii și o bună conștiință a trecutului – atunci, acolo, ia naștere (într-un moment de grație, asemenea unei revelații căreia nu i te poți sustrage) – Literatura Memoriei.

Maria Stepanova le deține din plin pe ambele: harul povestitorului și o bogată moștenire culturală. Prin ambele reușește pur și simplu să întemeieze ceea ce am numit literatura memoriei.

O Literatură a Memoriei operează cu obiecte și fotografii din trecut, cu amintiri desigur, cu multe apocrife și legende familiale. Acestea împreună alcătuiesc materia pe care conștiința o frământă sub multiple forme, adesea spontane și surprinzătoare. În felul acesta ajungem să vorbim, asemenea autoarei, despre memoria celor pierdute (care ne-au fost luate, care ne-au părăsit, care s-au rătăcit și au dispărut din prezent), memoria celor primite (a darurilor nemeritate, nesperate, a generozității copleșitoare) și nu în ultimul rând, există și acel înveliș al memoriei alcătuit din cele imposibile, inexistente – memoria a ceea ce n-a fost să fie, a ceea ce ar fi putut fi.

Literatura Memoriei mai dezvăluie însă ceva: memoria în sine, ea însăși ca moștenire culturală. În tradiția iudaică (căreia Stepanova îi aparține, dar pe care o transcede adesea) memoria este fundament și temei al supraviețuirii unui popor – e chiar poruncă testamentară: a nu uita de unde vii, a-ți aminti și a sluji amintirea Dumnezeului tău, sunt porunci cu încărcătură transcedentală, pentru că uitarea înseamnă moarte, iar până la moarte e pedeapsa.

Cartea aceasta se naște din grija de a-ți aminti de toți și dintr-o vie conștiință a trecutului. Dar în ciuda așteptărilor, ea nu-i deloc un roman, e chiar un contra-roman, pentru că viețile înaintașilor nu sunt survolate în lumină narativă, ci diseminate ca mod al întrupării lor în straturile și-n fibrele memoriei. Stepanova nu spune neapărat povestea unor familii și a unor case-matrioșkă, cât mai ales pe cea a amintirii lor, a felului în care misiunea de a scrie, de a scrie totul despre ai tăi, de a le face dreptate în fața istoriei anonime, de a-i salva pentru totdeauna deci, ajunge să-ți călăuzească propria memorie, ani și ani, în așteptarea și recunoașterea „momentului potrivit” depunerii mărturiei, al mărturisirii.

Stepanova este aceea dintre noi care, ajunsă la maturitatea memoriei, își caută bunii și străbunii prin sate și orașe, pe străzi și prin case înghițite demult de istorie, până în bibliotecile și sălile marilor muzee ale lumii. Uneori, a călători nu înseamnă altceva decât a-ți căuta propriile rădăcini.

Ținem la memorie mai mult decât am crede. Memoria e marele scandal și în același timp marea victorie, unica victorie pe care ne-o permitem în strâmtoarea condiției noastre. Întreaga fotografie a lumii, întreaga memorialistică, jurnal după jurnal – cine să oprească aceste arme care nu cunosc odihna și nici amurgul?

Dumenzeul creștin e chemat să salveze Memoria, să ferească omul și să-l scoată din uitare. Învierea e și o reamintire pentru că moartea înseamnă uitare. Dumnezeu însă nu uită și nu ne uită. El devine astfel meta-Memoria care salvează omul. Nu întâmplător în primele ceasuri ale Sâmbetelor se aud glasurile veșnicei-pomeniri!

Înainte bătrânii se întorceau pe-o parte și mureau: știau ziua, bănuiau ceasul. Ei nu aveau spaima memoriei – Îl lăsau pe Dumnezeu să-și amintească de ei. Astăzi (ne) filmăm și (ne) fotografiem în permanență viața. Încă înainte de a ne naște, din prima și până în ultima zi a vieții. Peste numai câteva decenii viața ne va sta salvată (nu în Ceruri), ci într-un nor (Cloud) – întrega viață, tera-arhive conținând mii și zeci de mii de zile ale noastre.

E drept, tehnologia a făcut posibilă democratizarea memoriei (accesul facil și universal la fotografie, la cinema, la Facebook și la selfie-stick-uri); reversul înseamnă desacralizarea, coborârea din Cer în cloud, de la veșnica-pomenire la veșnicul update și auto-amintire.

Înțelegi din cartea Mariei Stepanova că Memoria e în primul rând o taină și ca orice taină ea nu se epuizează niciodată. Homo-fotograficus și homo-selficus nu trăiesc astăzi decât iluzia amintirii, adâncind încă și mai mult orizontul interior al memoriei. Miza Memoriei și a amintirii depășește cu mult posibilitățile unui Cloud și ea începe acolo unde se naște neliniștea uitării.

Join the Conversation

Will not be published.