Miza acestui nou Schmitt, adică ceea ce s-ar putea numi literatura lui Dumnezeu, e ascunsă în decorul unor evenimente cât se poate de bine ancorate în cotidianul vieții din societatea occidentală (valonă-belgiană).

Dacă ambele Testamente și mai apoi Coranul sunt scrise de Dumnezeu, sau cel puțin sub directa Sa îndrumare (fiind texte revelate) – iată atunci Scriitorul prin excelență, iată deci Scriitorul Însuși. Iar dacă privim c[tre un Dumnezeu care scrie, înțelegem de aicică literatura are cu adevă fundament în Cer.

Dar nu e chiar aventura în care se lansează Schmitt aici: va alege o altă poartă de intrare în așa-numita Literatură a lui Dumnezeu.

Există trei mari religii ale Cărții și un singur și unic Scriitor. Apoi avem o literatură în care credem și în care ne place să credem că orice e posibil. Prin urmare, Schmitt Îl va cheama pe acest marele Scriitor la dialog: o discuție cu Dumnezeu despre propria Sa creație, literară de data aceasta. Ei bine, ce-ar putea fi mai pitoresc de atât? Ce lectură mai incendiară îți poți dori?

Asistăm cu această ocazie la materializarea unui gând mai vechi al lui Schmitt (despre care autorul însuși mărturisea la finalul lunii Octombrie 2018, la București-Cișmigiu, cu ocazia lansării romanului) – un plan construit în taină, cu enormă migală, și anume acela de a obține în sfârșit, puctul fericit de Întâlnire cu Dumnezeu: o întâlnire în literatură.

Autorul crede așadar cu tărie în posibilitatea acestei întâlniri literare cu Dumnezeu, dincolo de cele deja cunoscute, dincolo de întâlnirile consacrate, canonice, de natură mistică, teologică, departe de dogmă și deșert. Dostoievski a demonstrat-o din plin prin Karamazovi.

Schmitt ispitește cititorul: să te întâlnești cu Dumnezeu pe tărâm literar și să reziști unei astfel de întâlniri căutând întrebări și teme pe măsură, e o provocare de la care cu greu te mai poți sustrage.

Să recunoaștem în același timp că o întâlnire cu Dumnezeu astăzi, în spațiul literar occidental, n-ar putea rata ca punct de debut, problema violenței. Altfel spus, cum justifică Dumnezeu Însuși  crimele barbare, atacurile teroriste, comise tocmai în Numele Lui?

Să ascultăm pentru început ce spun Cărțile. Cu toții știm cât de plumburiu și de greu este Cerul de deasupra Vechiului Testament, cât de îmbibat de sânge și de sudoare este acest pământ: alungarea primilor oameni, condamnarea lor la muncă și durere, lumea toată inundată și aruncată sub ape, orașe întregi mistuite din temelii de focul pus de El, moartea pruncilor Egiptului ca apogeu al calvarului, și tot acest sânge care curge încontinu sub toți Regii lui Israel aflați pe drumul către Tărâmul Făgăduit. În concluzie, Vechiul Testament aparține unui Dumnezeu crunt, răzbunător, pur și simplu de temut.

Cerul se mai înseninează e drept sub Testamentul cel Nou. Dar Hristos o spune El însuși că n-a venit să aducă pacea, ci sabia, războiul. Furia Îl cuprinde în Templu, nu are nici cea mai mică ezitare să-și certe Apostolii, iar Parabolele sunt în esența lor de-a dreptul înspăimântătoare. Sacrificiul Crucii vorbește de la sine, în vreme ce Apocalipsa garantează un sfârșit cum nu se poate mai prost pentru Istorie.

Cât despre Coran, ce-ar mai fi de spus: ,,Dumnezeu continuă să ațâțe focul’’ și dictează nici mai mult nici mai puțin decât moartea necredincioșilor. Vremea îndoielii, a artei, a muzicii, e de mult apusă, ce să mai vorbim despre micile sau marile plăceri ale vieții – toate sunt acum deja crime și atrag justa lapidare. Moartea păcătosului e cerută iată în sfârșit de Dumnezeu, în ultima Carte a Sa.

Si atunci, dacă textul sacru nu există în afara unui Dumnezeu crud și punitiv, și descinde direct din Acesta, nu cumva Îl avem în față pe cel cel mai mare instigator și cultivator al violenței din Istorie?  Dumnezeu e Cel care ucide. Asta arată Cărțile scrise de El. Iată deschiderea cea mai teribilă și de neimaginat a unei întâlniri literare cu Dumnezeu.

Care e răspunsul la asemenea acuzații și deducții?  Ei bine, paradoxal, suntem trimiși fix la textele însele, mai exact la con-textele apariției/revelării lor, cu accent pe hermeneutica umană, acea unică aplecare a omului către cercetarea/interpretarea sensului cuvintelor.

Va spune atunci: violența nu e în Dumnezeu, nu e nici în Cărțile Lui, e numai în om, în oameni.

Opera literară a lui Dumnezeu s-a născut din dorința de a civiliza, de a limita și a risipi tocmai această violență a omului. Dacă oamenii văd și găsesc limitări ale lui Dumnezeu în contururi ale violenței – asta nu se datorează decât numai neputințelor omului însuși.

Violența nu este decât o patologie a cunoașterii, un minus și o lipsă a acesteia. Gestul violent, care poate îmbrăca forma fanatismului, se naște în clipa în care în locul decenței și al modestiei, în general în locul unei bune așezări înaintea necunoscutului, a îndoielei și a-l propriilor slăbiciuni – omul instaurează fatidica ignoranță.

Reluăm: Revelația în formă literară, adică tocmai opera literară a lui Dumnezeu, transpusă scriptic în cele trei mari Cărți, cele două Testamente și Coranul, deține printre altele, miza aceasta, de a civiliza omul prin ordonarea vieții sale și prin scoaterea violenței în afara cetății. Ori, expulzarea violenței din om se poate face prin exercițiul moral și prin exercițiul cunoașterii. Morală și Știință. Etică și Epistemologie. Iată fundamentul literaturii divine.

Să mai spunem că punctul de maximă tensiune al acestei cărți e atins prin problema unității celor  trei mari religii monoteiste, problemă a unității care în egală măsură poate fi și problema diversității și implicit, problema vrajbei lor.

Iudaismul, Creștinismul și Islamul, s-au constituit fiecare în parte, în jurul unui text (literar) sacru, revelat. Cel care dăruiește Textul este un Dumnezeu unic. Unic, dar nu identic. Iată scandalul: Dumnezeu din Ierusalim, nu-i identic cu Dumnezeu din Bethleem și cu atât mai puțin identic cu Cel din Mecca ori Medina.

La o primă evaluare deducem că dialogul dintre noi astăzi, cere mai imperativ ca niciodată, recunoașterea unei Geografii și a unei Istorii naturale specifice fiecărei religii. Relieful iudaic e altul decât cel islamic. La limită, doar despre deșert putem admite că le este comun. La fel, timpul lui Moise nu-i același cu Timpul lui Hristos și cu atât mai diferită a fost lumea în vremea lui Mahomed. Dacă înțelegem aceste diferențe culturale astăzi, suntem salvați. Altfel, tot acest carusel al violenței aflat în permanentă mișcare de radicalizare va deveni imposibil de oprit și de evitat.

Este mesajul-far al întregii cărți și totodată bunul cu care rămânem în urma acestei inedite întâlniri literare, cu Dumnezeu.

Eric-Emmanuel Schmitt, Omul care vedea dincolo de chipuri, ed. Humanitas Fiction, București, 2018