Suntem într-o Rusie arhaică, veche, o Rusie în care epifaniile mustesc și în care Sacrul se revarsă pretutindeni în binecunoscute straie ale Profanului. O Rusie a Sfinților care pătrund în chiliile monahilor și care nu au nicio reținere de altfel în a se înfățișa în același timp mujicilor – acestor țărani, acestor oameni ai pământului aflați într-un neîncetat pariu sufletesc.

Rusia marilor stepe aleargând de-a lungul Volgăi, cu hergheliile lor sălbatice, greu de stăpânit pănă și de neînfricații tătari. Stepa și renumitele ei târguri de cai așadar. Locuri ireale unde se petrec evenimente memorabile. Tătarii, acești păgâni necunoscători de Hristos, care nu se înfruntă niciodată potrivit avuției ci potrivit forței brațelor lor. Virtutea tătară nu aparține banilor (bunurilor), ci vigoarei trupului.

A urma Volga și nesfârșitul stepelor, trezește pelerinului aflat în bătaia aspră a destinului, un dureros sentiment al înstrăinării, al despărțirii de mama Rusie. Pelerinajul (ciudata călătorie) la 1800 este într-adevăr un mijloc al cunoașterii și al descoperirii propriei țări, însă călătoriile acestea (inițiatice și totodată liber inițiate) te duc în primul rând într-un spațiu, dacă nu străin, cel puțin straniu. Sentimentul înstrăinării ca îndepărtare de casă, ca pierdere a familialului și a lumii tale se acutizează cu fiecare colț de lume nouă descoperită, adesea o lume sălbatică și nu de puține ori înspăimântătoare.

Același pelerinaj, în orice lumină ar fi privit (inițiatică, turistică, religioasă – la limită fiul risipitor e tot un pelerin și el) are tainele sale. De pildă, o străinătate geografică născând-o pe cea spirituală face ca ceea ce acasă era de neimaginat, să devină acum o certitudine: neputința limbii și poate chiar a rugăciunii.  Nu degeaba printre noi sunt aceia care se roagă tocmai pentru cei care nu se mai pot ruga.

Pelerinajul la 1800, ca de altfel pelerinajul în sine, presupune dependența, legătura permanentă a călătorului de pelerina sa. O traversare a lumii sub cerul liber și mai ales, în ritmul naturii.  Pașii pelerinului vor intra în acord și-n cadenta lumii traversate. Adesea se vor încetini până la oprire. Devii atunci, cu timpul, omul altei lumi.

Este ceea ce se petrece cu pelerinul poveștii noastre, vrăjit de vastitatea și de diversitatea necunoscutului. Însetat de fuga din calea propriului destin (care i se revelează de la bun început) se adăpostește în ipostaze  ale vieții pline de încercări, de impasuri și de grele suferințe. Ajunge într-acolo unde se pierde pe sine: nu se mai poate ruga. Când nu te mai poți ruga în limba ta, acesta este semnul cumplitei înstrăinări. Și în același timp, al noului început.

Povestea aceasta este și despre tristețea pelerinului, despre o anume tristețe duhovnicească: tristețea de a nu avea practic duhovnic, de a fi departe de Cereștile Taine, de a trăi în sihăstrie necreștină și de a muri poate, neprohodit. Cât mister și însemnătate în acest din urmă concept, prea puțin prezent în limba contemporană!

Este o poveste totodată despre arma cea mai de preț a credinciosului, despre genunchii săi. Căderea în genunchi, cea mai bună dintre toate căderile posibile, înseamnă ridicarea în suflet, întărirea ființei.

Și nu în ultimul rând, Pelerinul vrăjit (ed. Humanitas Fiction, 2019) este povestea tainei îmblânzirii cailor și a dorului de casă, dor care, în Rusia eternă, nu poate trece altfel decât prin rugăciune.

Nikolai Leskov, Pelerinul vrăjit, ed. Humanitas Fiction, București, 2019