Povestea asta este despre Sarah însă cartea, desprinsă parcă dintr-o metafizică a limbajului – este despre aducerea Literaturii în lumina explozivă a fericirii și mai apoi, în aerul atât de rarefiat al suferinței (mai ales al suferinței,  dint-aceea care zdrobește), până acolo unde cuvintele nu mai sunt de mult  la ele acasă, acolo unde abia dacă mai ajung.

În Povestea aceasta, fiecare cuvânt e o rană, o una vie, căpătând în timp o cadență inimă-gând-inimă, năucitoare prin vibrația ei. Ca și cum gândurile s-ar naște instantaneu din lumina și din întunericul emoției, ca și cum cuvintele s-ar preface în daimon al inimii.

E greu să te împarți și să distingi între acest limbaj-minune, între această peliculă apofatică pe care Pauline Delabroy-Allard ajunge să o scrie și efectul minune pe care Literatura prea-plinului și a nimicului, a otrăvirii până la urmă, îl creează pe parcursul descrierii lucrurilor.

De la sublimul începutului: spectacolul vieții care te surprinde întotdeauna nepregătit și care te dezarmează atunci când somnului iubitei tale seamănă ca un castel de nisip, iar întâlnirea ei, cu nașterea Universului.

La schingiuirea sfârșitului: durerea nebună din interior care te zdrobește și care face ca suflul vieții tale să se transforme într-o pâlpâire din ce în ce mai slabă, mai stingheră, mai îndepărtată.

Sunt unele întâlniri în urma cărora nu mai rămâi același. Nu ai cum altfel. Căci mai poți rămâne la fel în fața revelației unui înger sau după trăirea unei epifanii? Romanul acesta este scris tocmai în lumina epifanică a dragostei, ea însăși o apariție care se ascunde pe măsură ce capătă ființă, întrupare.

Dragostea care se vede numai în spatele ploapelor care se închid și care dispare imediat după. Atunci, când ochii se deschid și privirea rămâne singură și goală, atunci se naște urletul, atunci se usucă sufletul, iar pașii umblă printr-o geografie a pitorescului, dar a unuia amputat, a locurilor noi care nu reușesc în schimb să spună nimic. O geografie a neputinței, cu orașele ei noi care adăpostesc fără a vindeca și care devin pe ascuns, anticamere ale morții.

Povestea aceasta despre Sarah este trupească dar fără a fi carnală.  Istorisirea ei împrumută deopotrivă din eleganța unui înger și din prăbușirea unui demon.

Nu știu să existe în literatură o mai dureroasă vibrație a vieții așa cum nu știu cum de Pauline Delabroy-Allard a reușit să o surprindă și să o dezvăluie aici. Cartea aceasta e formidabilă prin raritatea și noblețea mărturisirii ei.