Sclavia este o moștenire culturală. În primul rând o moștenire culturală a omului alb. Asemenea exterminării indienilor din America, asemenea Holocaustului şi a celorlalte genociduri. S-ar părea că deținem așadar o importantă moștenire culturală a atrocității și a răului istoric.

Sclavia, punerea în lanțuri vizibile și invizibile a populației de culoare, s-a constituit sub forma unei arhitecturi sociale, antropologice şi mentale. Dincolo de fenomenul social și de faptul în sine, sclavia a generat o altă viziune asupra omului, noi tipare ontologice, un mod aparte de raportare la alteritate. Ne-omul, omul obiect, unealta vorbitoare, proprietatea vie, bunul de vânzare, ființa cu intelect limitat, toate acestea au funcționat drept categorii de înțelegere a omului de culoare şi de legitimare a condiției sale de sclav.

Înainte de a fi un fragment din istoria (recentă) a omului negru, sclavia este mai întâi o moştenire culturală a omului alb. O cultură pe care acesta din urmă a creat-o, administrându-i cadrele, formele şi conținutul, şi pe care a integrat-o în propria identitate istorică. Omul alb este cel care îl pune pe celălalt în lanțuri. De aici se naște un întreg big-bang antropologic şi nu numai.

Aceasta a fost lumina în care am citit Ruta subterană a lui Colson Whitehead (Ed. Humanitas Fiction, 2017)

În definitiv, formidabila poveste de peste Atlantic nu dezvăluie nimic nou; ea contribuie numai la punerea în lumină a unei îndelungate istorii umane, la scoaterea permanentă din umbra conștiinței (pentru că omul e o ființă care uită) a unor fapte şi cauze cu impact direct asupra realității cotidiene.

Există în povestea aceasta cel puțin trei tablouri cardinale a căror forță narativă te copleșesc: tabloul plantației care strivește şi al sclaviei care nu dispare niciodată. Pentru că, atunci când munca încetează şi pedepsele crunte de peste zi, se sfârșesc, abia acum, în barăcile și-n colibele singurătății, pentru omul negru, începe o mare disperare, suferința beznei şi a întunericului definitiv. Abia acum, singur cu propriile răni, cu trupul care-l doare, îi sângerează și-l încovoaie, cu sufletul rupt de o cu totul altă durere (durerea de a-ți fi văzut mama vândută, tatăl bătut şi sora violată de un supraveghetor sau de stăpân) – abia acum, departe de câmp şi de arșița zilei, odată cu asfințitul, se naște pentru cel sclav, noaptea disperării, a dezarmării depline.

Când ai trăit toate acestea, când cineva te-a vândut şi altcineva te-a cumpărat, a dispus de tine, de trupul şi de voința ta, când ai văzut toate acestea, din acel moment, sclavia îți va fi întotdeauna amprentă, cicatrice și dovadă a existenței.

Pe plantațiile din Sud s-a muncit sub lovituri de bici, durerea găsindu-și eliberarea în strigăte, în urlete şi uneori prin muzică; în Sud trupurile au fost abuzate, violate, schingiuite și vândute de stăpâni cărora nu le-a nelipsit imaginația.

Sudul, tot acest Sud a fost ridicat și construit de negri şi numai de ei: fermele, casele stăpânilor, drumurile şi orașele acestora, însuși eșafodul şi stâlpul biciuirii şi al ștreangului tot de ei a fost făcut. Numai copacul, nu. Pe acesta, spune Whitehead, l-a făcut Dumnezeu. Iată un alt tablou cardinal al romanului, care continuă cu cel al unei Americi, al unei țări la temelia căreia stau furtul, crima şi cruzimea, al unei țări care poate că n-ar fi trebuit să existe şi care, totuși, iată că există.

În aceste trei tablouri se desfășoară întreaga poveste a Rutei subterane, a acestui suprem miraj al libertății.

Ar fi existat, se spune, o cale aparte de a fugi de pe plantații, un drum feroviar, subteran, cu gări ascunse şi disimulate, construit nu se știe de cine, o locomotivă cu un singur vagon scheletic, umblând pe sub pământ, din cele mai adânci ținuturi ale Floridei şi dincolo de statele libere din Nord, până în Canada.

În jurul acestui tren fantomatic şi providențial în egală măsură s-au construit sau au sfârșit nenumărate destine umane. Acest ultim tren spre libertate face parte din cultura sclaviei americane și poate că, în definitiv, aici nu despre tren este vorba, ci despre cultura sclaviei în sine.

Se spune că fiecare pământ are propria sa istorie, are o anume culoare și spune o poveste. Sudul Americii povestește viața unor oameni, a unor familii întregi, răpite din satele Africii, traversând în lanțuri marele ocean, închise în burțile pline de mizerie și de groază ale vapoarelor. Vieți care continuă şi se sfârșesc în lanțuri, unele vizibile, altele invizibile.

Povestea lui Whitehead este mai degrabă despre lanțurile invizibile. Iată-le pe câteva dintre ele: în timpul liber, duminica, un negru nu ar fi spus niciodată unui alb că nu poate veni să-l ajute la muncă pentru că ar trebui să meargă la aniversarea unui prieten; toată lumea știa că negrii nu au zile de naștere; la ce bun să știi în ce zi te-ai născut; la fel de bine se știa faptul că, având un creier cu funcții și capacități reduse, un negru nu putea să învețe, să scrie şi să citească. Proprietatea unui sclav, dacă exista, era baraca şi bucata de pământ din fața acesteia; cele două creau însă iluzia proprietății, iluzia că deții ceva, că ceva este al tău, oricând cele două putându-se volatiliza. La fel cum se volatilizau și relațiile de familie, familia însăși: credeai că mama şi tata sunt ai tăi, dar nu erau ai tăi, erau numai ai stăpânului tău şi oricând puteau fi vânduți, oricând puteau pur și simplu să dispară.

Apoi, rușinea de a te afla în puterea altuia, rușinea de a fi bătut şi umilit de stăpâni îi unea pe sclavi, dar în același timp, îi transforma pe martori în dușmani. Astfel puteai vedea, cu coada minții, că dincolo de traiul zilnic, viața pe plantație însemna că albii fac tot ce pot sa te omoare încetul cu încetul, cu excepția situației în care te omorau repede.

Cultura sclaviei înseamnă așadar conștiința acesteia, iar muzica negrilor de pe plantație, muzica aceea din miezul nopților calde de vară, dezvăluia clipa de libertate din eternitatea sclaviei. Restul era muncă, iar unde nu era muncă, era pedeapsă. Plantația însemna pedeapsă, şi acesta mergea adesea până la trei generații: bunica, mama şi fiica acesteia, toate trei, biciuite dacă nu chiar violate sub ochii celeilalte.

În aceeași cultură a sclaviei se înscrie şi luna, luna plină – suprema tentație albă care-l tulbură pe negrul pus pe fugă; iar lunii i se adaugă visul, pentru că, fiecare vis este un vis al evadării, al fugii, chiar şi atunci când nu pare a fi astfel.

Nu în ultimul rând, atunci când scalvul munceşte generații la rând același pământ, când trage la forjă fierul prin foc, atunci el are acces deopotrivă la energiile primare ale lumii, ceea ce nu-i puțin lucru, ceea ce îi va servi în timp la propriul elan creativ.

Pentru America, sclavia însemna prosperitate, dar şi supremul pericol: atâți de mulți negrii se născuseră în sclavie încât, în multe state, populația albă era minoritară. Cum să nu strivești atunci din fașă glasurile aboliționiste? Cum să permiți eliberarea negrilor fără a demara în același timp ample campanii naționale de sterilizare controlată? Cum să nu creezi și să sprijini instituția atroce a recuperatorului de fugari, justiția aceasta paralelă care controlează în mod arbitrar permisele de mișcare sau certificatele de libertate? Pentru că, în definitiv, dincolo de calculele demografice, se întindea frica, mare frică a albilor, mai puternică decât bumbacul: frica de umbra mâinii negre, care eliberată, va da înapoi ceea ce a primit.

Spuneam că în realitate sclavia este o moștenire culturală a albilor. Problemele morale pe care Whitehead le ridică în acest roman stau în lumina acestei apartenențe: rădăcinile sclaviei sunt adânc înfipte în mentalitatea rasistă, din nou vie, a omului alb, în felul său găunos, mizerabil şi gregar de a se raporta la diversitate.

Crede în continuare că a fost chemat de Dumnezeu din Lumea Veche în cea Nouă, ca să cucerească, să construiască şi să civilizeze, să distrugă şi să ucidă ceea ce trebuia distrus şi ucis: celelalte rase, alteritatea devenită dintr-odată inferioară.