La urma urmei tot ceea ce ni se întâmplă și mai ales ceea ce vedem și auzim povestindu-se în jurul nostru, se stratifică mai devreme sau mai târziu în auto-biografie, în povestea noastră.

Povestirile lui Nicole Krauss dețin acest ecou al auto-ficțiunii ca mărturie a mărturiilor, trăite, întâlnite și ascultate în imediatul existenței. Ecoul unor vieți survolate prin arcuri narative de-o perfecțiune uluitoare. Pentru că volumul scriitoarei din Brooklyn, adunând zece povestiri bine individualizate, deplin autonome și perpetum mobile, sunt țesute printr-un unic și inconfundabil stil: stilul scriiturii impecabile, al frazei complete și al detaliului atins.

Istoriile unor vieți pe care timpul le-a sedimentat în matca destinelor. Prin urmare nimic nu e întâmplător în constituirea celor zece torente narative. Literatura frământată de-a lungul anilor în caietele de lucru ale lui Nicole Kraus (scoase la iveală, împreună cu întregul spațiul de creație, cu ocazia vizitei în locuința din Brooklyn a lui Francois Busnel în toamna anului trecut), literatura aceasta newyorkeză urmărește cu rigoare exigențele vieții. Ai impresia că fiecare cuvânt e ales cu mare grijă, că fiecare cuvânt e mai mult decât cel potrivit (cu viața), e în sine însuși cuvântul câștigător.

Volum dă glas Frumosului conjugat în diverse forme ale umanului și pivotând în jurul propriului paradox: puternică prin forța sa de atracție, prin spectacolul seducției, frumusețea rămâne prin chiar natura ei, o prezență fragilă, vulnerabilă.

Același volum descrie scene, ipostaze și ritmuri din viața unor familii și cupluri newyorkeze având adesea rădăcini și ramuri în celălalt mare oraș, într-un Tel Aviv insolit, aflat în vecinătatea Mării, orașul care cheamă și care transcede adesea granițele politice.

Există o puternică voce-martor care se face auzită de-a lungul întregului volum de povestiri, o voce-cadru care introduce în scenă oameni, cupluri și familii, fără a-i mai scoate de acolo. Ceea ce se întâmplă în viețile noastre, ar spune Krauss, nu poate fi cartografiat sufletește, cel mult geografic. Sufletește, evenimentele și trăirile sunt imposibil de stăvilit, sunt de-o mobilitate și într-o mobilitate perfectă, pe care nu o poți controla.

De aceea, asistăm în carte la numeroase transformări neliniștitoare care prevestesc și chiar aduc naufragiile în viețile oamenilor. Apoi apele cresc din nou și ne readuc în marea liniștită acum a existenței.

E fascinant felul în care scriitoarea din Brooklyn descrie viața de cuplu ca și cum s-ar țese în fața privirii noastre o pânză extrem de fină și de fragilă, o țesătură a vieții a cărei model final rămâne nevăzut dar cu un univers al gesturilor, al cuvintelor și al emoțiilor de peste zi și de peste noapte pe deplin dezvăluite. Puțini scriitori dețin un asemenea microscop narativ de o precizie (sinceritate) dezarmantă.

Am putea spune apoi că epicentrul povestirilor adunate în acest volum se găsește într-un puternic denunț la adresa culturii evreiești a divorțului. A celui ortodox, se înțelege, un denunț și un manifest împotriva nedreptății morale, sociale și juridice chiar, în condițiile în care libertatea feminină depinde întru-totul de voința bărbatului de a oferi, ca dar, ,,dezlegarea’’.

Problema, sau mai decent spus, tema conștiinței colective evreiești nu putea să lipsească. Glasurile oamenilor (interioare cel puțin) sunt ceea ce sunt: îndoială și strigăt la adresa constrângerilor unei memorii date, a unei memorii cu care s-au născut, unei memorii pe care n-au ales-o și care le dictează în fiecare zi imperative milenare. Îndoială și strigăt așadar la adresa unei datorii căreia nu i te poți sustrage și care, iată, ajunge să te sufoce prin micile și marile ei resorturi și viscere cotidiene.