Priveliște din Moara provensală a lui Daudet : o ușă larg deschisă către soare, pădurea de pini care coboară până la marginea coastei… apoi crestele subțiri ale Alpilor…niciun zgomot… din când în când un  fluier numai, o corlă în levănțică ori clopoțelul unei catârce.

Cât despre întoarcerea turmelor de oi de la munte și intrarea la ferme, Daudet le scrie prietenilor : vă jur că n-aș da spectacolul ăsta pentru toate premierele pe care le-ați avut săptămâna asta la Paris.

Povestea Morii lui Daudet e memorabilă : în trecut, până când niște indivizi de la Paris au venit și-au ridicat pe drumul spre Tarascon o moară cu aburi, așadar până la acel fatidic ceas, în jurul satului, pe toate coastele care-l înconjurau erau numai mori de vânt, aripi nenumărate care se învârteau neobosit în bătaia Mistralului.

De când cu moara cu aburi a parizienilor, morile de vânt nu mai măcinau nimic: au rămas atunci pustii iar autoritățile le-au demolat. În locul lor s-au plantat măslini și vie. O singură moară rămăsese însă neatinsă, cea a lui Moș Cornille, care rezista cu încăpățânare măcinând însă în chip tare misterios. Se spunea că Moș Cornille lucra cu mistralul și cu tramontana (vânturile nemiloase din Provance).

Din când în când seara, la Moara lui Daudet sosește bătrânul cântăreț din fluier care vine să îi țină companie poetului parizian. Bătrânul nu vine niciodată singur, aduce cu el fluierul și poveștile lumii provensale: povestea grâului cald și proaspăt măcinat, povestea caprei lui moș Seguin, povestea catârcei Papei, povestea podului din Avignon.

Cine n-a văzut Avignonul pe vremea Papilor, n-a văzut nimic, scrie Daudet. Pur și simplu orașul strălucea de viață, de veselie, de mișcare, de serbări și de procesiuni care parcă nu mai încetau… pentru că în Provance, când poporul e mulțumit, trebuie să danseze. Cum străzile din Avignon erau prea înguste pentru farandolă, pentru fluiere și pentru tamburine, întreaga lume se așeza atunci sur le Pod…în răcoarea care sufla de pe Ron.

Dar poate cea mai cutremurătoare dintre povești este cea a Liturghiei de la Miezul nopții din castelul de pe Mont Ventoux.

În noaptea de Crăciun, în bătaia vântului și-a clopotelor se iveau una câte una, lumini în umbră, acolo sus, pe coastele lui Mont Ventoux, în vârful căruia se ridicau turnurile vechii catedrale din castelul Trinquelage. La Liturghia de la miezul nopții veneau familiile minerilor, veneau nobilii ținutului, seniorul, judecătorul și notarul, veneau majordomii, vânătorii, țăranii și servitorii.

Legenda spune că în acea noapte, ispitit de Diavol, preotul (grăbindu-se la masa îmbelșugată) i-a furat lui Dumnezeu o liturghie din cele trei care trebuiau slujite. Blestemat a fost însă să-i plătească în schimb 300…numai după ce va sluji cele 300 de liturghii, preotul și împreună cu el, toți ceilalți care au fost prezenți în acea noapte, vor putea intra în Rai. Se mai zăresc și astăzi luminițe ce urcă în taină potecile de pe Mont Ventoux, la miezul nopții de Crăciun.

Tablou provensal

Acum douăzeci de ani, călugării din Prémontrés sau mai degrabă călugării albi, cum le zic provensalii noștrii, căzuseră în mare mizerie. Să le fi văzut mănăstirea pe vrema aceea, te-ar fi durut inima. Zidul cel mare, turnul Pacôme se năruiau. În jurul galeriilor din incinta mănăstirii năpădite de ierburi, micile coloane crăpau, sfinții de piatră se prăbușeau în firidele lor. Niciun vitraliu întreg, nicio ușă care să se închidă. În curți, în capel,  bătea vântul dinspre Ron ca în Camarque, stingând lumânările, stricând lamele de plumb care țineau geamurile, împrăștiind apa din agheasmatare. Dar mai jalnic decât orice era era clopotnița mănăstirii tăcută ca o hulubărie goală.

Lettres de mon moulin vorbesc în definitiv despre oameni din Provance, oamnei care se trezesc cu noaptea-n cap, luminând geamuri și crăpături din ferme și din mănăstiri; țărănci bătrâne care se duc la târg în trapul măgărușilor, venind din Ville-des-Baux, cale de șase leghe și mai bine merg ca să se așeze un ceas pe treptele de la Saint Trofim, să-și vândă mănunchiurile de ierburi strânse pe munți. Scrisorile vorbesc mai vorbesc despre pustincul care cutreieră munții, și el în căutare de ierburi, despre  ciobanul care păzește oile sus pe Luberon și care cunoaște mersul stelelor ca pe cel al propriei turme, despre cărbunarul care vine din Piemont…toți acești însingurați ai crestelor din Provance.

Se știe că înainte de a găsi Moara aceasta, Daudet, la recomandarea medicului parizian căutase odihna unui Far în mijlocul apelor: la intrarea în Golful Ajacio, pe coasta corsicană, Farul Sângeroșilor se numea acela și era…încă un loc în care să viseze și să fi singur.

În definitiv ce-i Moara, dacă nu un Far căruia i-au crescut aripi și pe care vântul Mării l-a aruncat departe către Munte?

La urma urmei, de ce aș fi trist? scrie Daudet. Trăiesc la o mie de leghe de cețurile pariziene, pe un colnic luminos, în ținutul tamburinelor și al vinului tămâios.

Tablou provensal

Mâine, luni, voi spovedi bătrânii și bătrânele. O nimica toată. Marți, copiii. Isvrăvesc repede. Miercuri, băieții și fetele. Poate să țină mult. Joi, bărbații. O curmăm scurt. Vineri, femeile. Le voi spune: fără vorbă lungă! Sâmbătă, morarul!…Nu-i prea mult o zi întreagă numai pentru el…