Aceasta este o poveste a Infernului care-ți contorsionează suflul şi imaginația. Povestea unei lumi aproape imposibil de îmblânzit literar, pentru că asemenea sublimului, hidosul se întinde dincolo de cuvinte.

    În definitiv, literatura nu e chemată aici să îmblânzească nimic, dimpotrivă, vine să amplifice şi să amorseze explozia realității.

    Suntem în Jamaica ghetourilor eterne. În măruntaiele Iadului: un miros toxic şi fermentat, într-o cameră roşie şi ruginită. Aici morții nu încetează niciodată să vorbească, iar uneori ajung să fie auziți de cei vii. Aşa se naşte istoria noastră, cu morții care vorbesc şi care dictează, cuvânt cu cuvânt, felul în care s-au petrecut faptele.

    Când Marley este pe cale să-şi lanseze legendarul album ,,Exodux”, unii oameni sunt atât de săraci încât nu-şi permit nici măcar ruşinea; alții, în schimb, aruncă sandvişul proaspăt la gunoi după prima înghițitură şi te privesc ca şi cum ai fi un animal.

   Când Marley se pregătește să urce pe scena ,,Concertului pentru pace”, oamenii mor ca şi cum nici nu s-ar fi născut vreodată: mor în ghetou fără vreun motiv anume, mor întorcându-se de la şcoală sau mergând duminica la biserică; mor în văzul propriilor copii.

    Când acelaşi Marley aproape că este ucis în propria sa casă, într-o pauză de repetiții, Jungla urbană a țării devine crater incandescent. Fierb împreună ambele ghetouri, Eight Lies şi Copenhaga, pline ochi de aceeaşi lavă a mizeriei şi a sărăciei extreme.

    Cântăretul, care supraviețuieşte ca prin minune atacului, este epicentrul întregii povestiri; pare că întreaga societate, de la traficanți de arme, dealeri, prostituate, criminali şi şefi de clanuri mafiote, până la polițişti, şomeri, ziarişti şi agenți secreți, cu toții îl au pe Cântăreț drept reper şi simbol al rezistenței lor.

    Dacă nu este prezent direct în proximitatea existenței acestora, cel puțin Marley îi însoțeşte pe ai săi în gândurile şi-n idealurilor lor. Ziua începe şi se sfârşeşte cu acest Cântăreț magic şi cu muzica sa universală, o muzică care trebuie să-i fi dăruit Jamaicăi gramul necesar de rezistență în fața vidului istoric în care s-a trezit după Independență.

    În povestea lui Marlon James, limbajul și violența sunt legate ombilical, hrănindu-se reciproc și șlefuindu-se una în cealaltă, astfel încât devine imposibil de descifrat dacă limbajul este reflecție sau dimpotrivă, focar-ul acestui grotesc nemărginit.

În plus, ca și cum efectul literaturii anti-catarsis (pentru ca Scurtă istorie a șapte crime, ed.Litera,2016, este un exemplu în acest sens) și-ar cere dreptul la desăvârșire, toate zecile de personaje care-și fac auzite glasurile aici se adresează întotdeauna față către față, fără a-și slăbi unele altora nici măcar o clipă privirea, ci din contră, căutând-o, răscolind-o și posedând-o până la orbire.

Colateral poți vedea cum se amplifică în felul acesta ritmul violenței şi al prizei de realitate. 

    După ce ai citit Scurtă istorie a şapte crime, abia atunci legendarul I Shoot the Sferrif, începe sa se audă cu adevărat. Cartea aceasta ar putea fi  poarta literară de intrare într-o cultură muzicală şi socială unică în lume.

Marlon James, Scurtă istorie a șapte crime, ed.Litera, București, 2016