După 25 de ani de tăcere vie, Eric-Emmanuel Schmitt mărturiseşte marele eveniment al vieții sale, acela de a scrie. Cel care a reîntemeiat totul şi a făcut posibil întregul spectacol al existenței care a urmat. De atunci și până astăzi.

Puterea cărei creații, a cărei arte, ar fi putut fi aleasă să retrezească experiența de-atunci, universul acela unic, dacă nu puterea literaturii?

Aşa a apărut această carte, după multe altele scrise de Schmitt, dar totuşi prima în ordine spirituală. Pentru că Noaptea de foc (Ed. Humanitas Fiction, 2017) întemeiază chemarea către scris a autorului, natura şi căile literaturii sale. Aici sunt plăcile tectonice şi magma incandescentă care au făcut posibile şi care susțin în continuare un întreg continent literar şi uman.

În definitiv, toate cărțile şi toate personajele lui Schmitt pornesc de la Noaptea de foc şi se întorc la ea.

Suntem în 1989, în marele sud al Algeriei, la marginea deşertului Sahara. Câțiva europeni, mustind de civilizație, alcătuiesc un grup pestriț de turiști veniți în vacanță. Li se alătură autorul (în calitate de scenarist) şi amicul său (regizor) – sosiți din Parisul marilor bulevarde în mijlocul pustietății şi al așezărilor precare. De fapt, cei doi sunt pe urmele unui sihastru: vor să descopere în acele locuri viața părintelui Charles de Foucault, spre a o aduce pe marele ecran.

Un filosof aflat pe urmele unui credincios. Nimic nu e întâmplător pentru că ceea ce trebuia să fie o vizită de lucru, devine treptat şi sigur, o mare aventură spirituală.

Pătrundem, împreună cu Schmitt, care povesteşte totul la timpul prezent, într-un spațiu aparte, într-o geografie care conduce, indiferent de cărarea aleasă, într-o singură direcție, cea a Sacrului.

Traseul este impregnat de o abundență de simboluri şi de semne, de la nume, obiecte şi fenomene, până la colțuri de natură, senzații şi gânduri febrile: oraşul Tamanrasset atrăgând prin însăşi forța numelui său, peisajul deşertic, sordid şi exotic în acelaşi timp, mirosul diferit al aerului, suflul special emanat de pâmântul acesta ars de soare, simplitatea, generozitatea şi căldura unor oameni atât de mari, care trăiesc în case atât de mici.

Asistăm la experiența tulburătoare a austerității, privim fețe aurii în lumina lămpilor cu ulei; ascultăm cuvântul „frumos” repetat la nesfârșit, sărăcia vocabularului oamenilor, umbrele lucrurilor aşezate pe pământul deşertic – crăpat, prăfos şi ostil oricărei plante, apoi golirea minții de toate gândurile, până la conştiința sinelui şi a tatălui, coborârea cerului sau urcuşul deşertului până la vecinătatea stelelor, insomnia renăscută şi în cele din urmă, îngroparea.

Ei bine, acestea, împreună cu multe altele, alcătuiesc o corolă de simboluri, o atmosferă apofatică, aproape mistică, pe care autorul o descoperă cu naturalețea şi uimirea celui aflat la porțile Sacrului.

Şi cum de Sacru nu te poți apropia oricum, aşa cum la Dumnezeu nu poți ajunge cu mâinile-n buzunar, Schmitt mărturiseşte un întreg dezechilibru senzorial din zilele acelea (amețeală, sufocare, orbire, frica de noapte, osteneală şi durere), urmat de un altul, sufletesc: experiența tulburătoare a sărăciei, ieşirea din zgomotul lumii occidentale (a lumii construite), urmată de senzația stranie de a te găsi înr-un loc care te aștepta, că te afli într-o promisiune; conștiința sufocării începute cu un an în urmă, împletită acum cu teama de a nu ieşi din deşert neschimbat, la fel cum ai intrat; ascetismul diurn al deşertului şi bogăția nocturnă a sa, meditația asupra infinitului, practicarea ascultării şi a smereniei, prețuirea simplității lucrurilor, presimțirea apropierii pericolului, spaima de a putea sa nu mai fi, şi în final, şocul veşniciei.

Ceea ce s-a întâmplat în noaptea aceea sahariană dovedeşte încă o dată cât de imprevizibil şi de fascinant poate fi Dumnezeu cu aceia care se apropie. Povestea vieții lui Eric-Emmanuel Schmitt, căci, în definitiv, Noaptea de foc aceasta este, pune în discuție condiția apropierii de divinitate, a pasului făcut de om, de obicei a pasului ascetic şi smerit, precum şi a celorlalți paşi, făcuți de Dumnezeu, întru-întâmpinare.

O astfel de întâlnire, metafizică, indiferent unde a avut loc, în istoria oricărei religii şi a oricărei literaturi, nu a lăsat pe nimeni la fel, acelaşi cum era mai înainte. Când Dumnezeu dă peste tine, cum s-ar spune, mai departe nu vei mai continua acelaşi. Pentru Schmitt, deşertul a fost cel care i-a dat cu adevărat dreptul de a scrie: „abia de-acum aveam dreptul să iau cuvântul”.

Mă gândesc că este cumva dificil în Occidentul de astăzi ca un scriitor să vorbească despre propriul său drum al Damascului, fără a fi suspectat de idolatrie, fanatism ideologic şi misticism. O spune însuşi autorul: în lumea civilizației occidentale, credința e văzută drept o reminiscență a trecutului, ceva primitiv, retrograd oricum. Mărturisirea lui Schmitt este cu atât mai importantă cu cât aminteşte lumii secularizate despre o tradiție originară.

Într-o noapte sahariană, un om s-a născut a doua oară. La marginea vieții, într-o noapte de foc.

 

Eric Emmanuel Schmitt, Noaptea de foc, editura Humanitas Fiction, București, 2017