Aceasta este una dintre cele mai tulburătoare istorii traduse la noi in 2020. N-ai cum să lași poveste asta în urma ta, pentru că tocmai ai dat peste o carte-ancoră în perioade de vertij.

Era de-a dreptul scandalos ca o tânără de nici 20 de ani, la 1920, în India colonială să primească prin grija tatălui ei, lecții de dans, de canto, de pictură, să învețe limbi străine și chiar mai mult decât atât, să călătorească cu trenul, cu automobilul și pe vapoare, peste Mări și Oceane, în căutarea artiștilor și a culturii universale.

Era așadar un adevărat scandal și un afront la adresa comunității ca o tânără să primească cum s-ar spune, o educație progresistă. Era încă un scandal și mai mare să primească educație.  Oare casa, curtea și strada din fața casei nu asiguraseră ele dintotdeauna universul prielnic și suficient fiecărei femei care-și trăiește în tihnă viața, generație după generație? La ce bun ca o femeie să vrea să părăsească acum casa, strada, orașul, țara?

Curajul unui tată de a-și elibera fiica în mijlocul alterității, a culturii și a educației universale, curajul și nebunia lui vor însemna, peste ani, încolțirea semințelor unei cutremurătoare drame.

Cultura e o forță universală care schimbă viața. Iar setea de cultură poate transforma destinele oamenilor, poate face de pildă ca o mamă să-și lase în urmă copilul și să plece.

Aceasta este istoria unui abandon, povestită de copil: viața fără mamă prin ochii celui care o va aștepta până la capăt să se întoarcă. Scrisori, picturi, haine și alte lucruri și lucrușoare ale mamei îl vor aștepta, zi de zi, să revină de la școală, de la joacă… de fapt ele sunt singurele care o vor mai face. Pentru că ea, mama, nu mai e acolo, e în cu totul alt loc, mereu departe, iar viața nu va reuși niciodată să o găsească, să o aducă înapoi.

Ne aflăm într-o Indie colonială în fierbere. A venit vremea ca Imperiul să plece iar țara să fie liberă. Orice simpatie, orice apropiere de obiceiurile și cultura occidentală e o trădare. În tot acest climat revoluționar și-n anii mulți și nesfârșiți care vor urma, de la 9 la 69 de ani, plecarea Mamei și Mama însăși vor exista numai și numai în virtutea memoriei , în puterea ei de a o păstra.

Când ai trăit întreaga viață la lumina lămpii și a Lunii e mai ușor să te obișnuiești cu taina, cu misterul cu umbrele și cu… absența. Dar când ai doar 9 ani și Mama a plecat, lampa și Luna n-au unde să-și mai întindă umbra.

Toate viețile pe care nu le-am trăit e cartea în care plângi, locul în care inima ți se prăbușește de durere și în care gândul abandonului te arde asemenea unui fier încins. Lumea unui copil părăsit e cea mai rea dintre lumile posibile.