Un roman français (Frédéric Beigbeder)

De Beigbeder auzisem pentru prima dată aici, în România, ca fiind tipul ăla care a scris o carte despre mizeriile din spatele clipurilor publicitare, motiv pentru care de altfel a și fost dat afară din compania de publicitate în care lucra. Cu ceva ani în urmă, tot într-o vară, cineva mi-a împrumutat 99 de franci sau 13,99 cum s-a tradus la noi; mai mult de un sfert din ea n-am putut citi, cedând în lupta cu plictiseala, sau mai de grabă cu limbajul, o traducere am impresia acum, destul de slabă, cu multe derapaje; reținusem numai formula aceea teribilă, metafora suicidară de altfel a deturnării din interior a oricărei construcții: cea mai eficientă metodă de a deturna un avion este aceea de a te sui în el.

Apoi a fost LGL (La Grande Librairie a lui Busnel) în care observam, săptămână de săptămână cum una din cărțile din prim-plan care alcătuiau pe atunci formidabilul décor al emisiunii era Un roman française, de Beigbeder. Asta se întâmpla deci tot în trecut; nicio intenție de a căuta cartea, mai ales după dezamăgirea cu 13,99. Dar titlul, care apărea cu regularitate în platoul lui Busnel, mă intriga. Când am găsit pe raftul de la Mediateca Institutului francez volumul în format audio, am fost sigur că e momentul.

Îmi amintesc că am ascultat în mașină CD-ul, într-un rapid drum București-Pitești și retur; impactul cu acea limbă franceză a fost devastator: înțelegeam… înțelegeam… în sfârșit înțelegeam totul sau aproape totul. Povestea mă fascina cu fiecare capitol. Formidabil… și încă un Goncourt! A doua zi aveam în mâni și varianta Folio; citeam liber. Primul meu roman francez citit cap-coadă era chiar Un roman française.

Cartea e scrisă în paradigma sau în fasciculul madlenei, numai că ceea ce vine din trecut este un conținut al existenței cât se poate de gol și de steril, ca și cum nimic din ceea ce a fost nu a contat și nu a meritat să fie păstrat, trecut în imemorial. Ca și cum existența la adăpostul tradiției burgheze familiale nu ar avea ce oferi nimic surprinzător și miraculos vieții unui copil. Madlena lui Beigbeder e goală deci în conținut, e fadă, insipidă și aproape că nu duce nicăieri. Există totuși un timp, niște generații, evenimente cardinale, experiențe limită, decizii fatale – un drum, o traiectorie, un destin care s-a strâns, s-a adunat undeva și care trebuie scos acum din penumbra memoriei și a singurătății ei.

O experiență limită, primul test al durerii, primul după mai bine de 3 decenii de viață – e factorul declanșator al lirismului interior care face posibilă aceasta carte. Așa sterilă cum e, memoria trebuie adusă și așezată, în alb, pe hârtie. A scrie despre memoria personală în lipsa ei înseamnă a o face posibilă. Oare traiul burghez, ferit de dramatism și suferință să fie inamicul numărul unu al memoriei? Aceasta este întrebarea radicală pe care și-o asumă Beigbeder și care-l conduce într-un tărâm de unde poate reconstrui imaginea unor oameni dragi, părinți, bunici și stră-bunici, cu toții angajați cumva în istoria Franței, cu toții actori ai transformărilor ei, nevoiți, chemați să sacrifice ceva pentru altceva, pentru bucuria de a nu cunoaște războiul, amenințarea foamei, suferința.

Romanul acesta este francez pentru că se construiește din împletirea unei existențe banale, contemporane, călduțe, sustenabile și previzibile, în jurul unui filon care vine din trecut și care aduce cu el secole de transformări pe care țara și oamenii le-au trăit. O țară care a reușit să piardă două războaie având sentimentul și convingerea că le-a câștigat – un destin familial construit și el pe aceeași matrice spirituală, suferind de aceleași glorioase neajunsuri.

Stilul Beigbeder, aveam să mă conving în anii de după Un roman française,  emană descătușare, îndrăzneală, îndrăzneala de a spune și de a supune totul unei lumini de reflector neîndurătoare, pe alocuri sfidătoare și sinucigașă.

Join the Conversation

Will not be published.